Criticam, criticam.... ca sa traim

Dedicatie (de la El catre Ea, de la Ea catre El sau cine stie de la El catre El sau de la Ea catre Ea)

2011-10-31T21:52:00.000+02:00

Nu cred ca e adevarat ceea ce mi se intampla. De patru zile stau in camera mea si incerc sa realizez ce se petrece...Nu e usor sa vezi mereu aceiasi pereti, pe care uneori ii simt cum ma apasa - ca o menghina care imi strange creierul incet incet. Noroc cu calmantele si somniferele - binecuvantat fie cel care le-a inventat. Si binecuvantat fie Cel de Sus - numai la el mai am speranta sa ma ajute in situatia in care ma aflu.
Nu stiu daca tu intelegi sau vei intelege vreodata cat de mult insemni pentru mine. De fapt, ce spun eu aici? E mai mult decat atat. Vorbim de iubire, de dragoste, de fidelitate. As face absolut orice mi-ai cere - sa ma rogi sa ma arunc in flacari sau in mare, as face-o fara sa ma gandesc, stiind ca te multumeste! De doi ani au inceput sa imi apara sentimentele astea. Si, crede-ma, nu mi-a fost deloc usor. Zi de zi au crescut, au devenit mai mari si mai frumoase, dar si mai dureroase. Mai ales cand imi dau seama ca, uneori, nu primesc niciun raspuns din partea ta. Daca as sti ca imi impartasesti macar un sfert din ceea ce simt eu pentru tine, as putea sa ma calmez. In ultimele zile, mesajele pe care ti le-am trimis probabil ca le-ai primit. Dar nu am primit niciun semn de la tine. Nimic... Mai rau, azi ai parut mai rece decat oricand pana acum. Si lucrul asta m-a dat peste cap. Parca as fi primit o manusa uda peste fata sau un ciocan in cap.
E atat de grea perioada asta pentru mine. Si da, asta pentru ca te iubesc - fara a parea patetic. Este o iubire complet neinteresata, sincera, frumoasa (din punctul meu de vedere). Sper ca intr-o zi vei putea sa mi-o impartasesti. Macar o farama. Ma rog la Dumnezeu zi de zi sa se intample miracolul asta. Mi-e foarte greu sa scriu randurile astea, dar sper ca ma vei intelege si ca imi vei raspunde intr-un fel sau altul. Tot ceea ce vreau e sa revii la caldura dinainte, sa nu mai fii atat de rece. Pentru ca, efectiv, ma distruge - psihic si moral. Si asa pe jumatate sunt daramat - abia acum ma recladesc putin cate putin. Un mesaj de la tine ar fi o binecuvantare si mi-ar da o liniste ce mi-ar permite sa dorm mai bine.
Cu speranta ca totul va fi bine, te sarut si te imbratisez.

O familie mare si fericita

2011-10-26T11:00:00.001+03:00

Pastrandu-mi modestia si nefacand parada cu ceea ce am, trebuie sa afirm ca nu cred ca sunt foarte multi care beneficiaza de atatia PRIETENI - in adevaratul sens al cuvantului - ca mine. Prieteni apropiati, dragi, care ma cunosc, pe care ii iubesc si pretuiesc (si cred si sper ca nici eu nu le sunt indiferent). In aceasta multime de prieteni - pentru ca, intr-adevar, sunt foarte multi comparativ cu altii care spun ca nu au decat unul sau doi - se afla o "familie" foarte speciala mie. Este vorba de familia artistilor pe care ii cunosc. O familie cu adevarat mare si fericita.
Desi mereu se spune ca in lumea asta artistica exista dispute, neintelegeri, invidii, rautati si alte lucruri urate, cei care ma inconjoara infirma aceste zvonuri deloc atragatoare. Desigur, toti suntem macinati de problemele noastre, toti avem farama mai mica sau mai mare de nebunie, toti avem porniri boeme. Dar hey! Nimeni nu e perfect.
Si acum...De ce am spus ca artistii formeaza o familie aparte pentru mine? Pentru ca de la ei am invatat nenumarate lucruri. Am invatat viata - ce e viata, de ce si daca merita traita (si va spun ca merita), cum trebuie sa o traim. Pe langa toate acestea, nu pot uita, bineinteles, lucrurile strict legate de meserie pe care le-am "furat", ca sa folosesc un termen des utilizat in bransa. Pentru ca, asa cum spune personajul Céline din comedia "Invata-ma, Céline": "In arta, cine nu fura meserie, termina ratat". O afirmatie foarte adevarata si dupa care ma ghidez in ceea ce fac.
Trebuie sa spun ca in ultimul timp am fost implicat mai mult decat doar profesional in viata teatrala si muzicala din Bucuresti. Pentru ca am avut una din acele sanse rare sa particip la crearea unui spectacol, am putut sa vad cativa dintre actori "la munca". Si trebuie sa spun ca nu e o munca DELOC usoara. Cine isi inchipuie ca interpretii vin, repeta de 2-3 ori textul, se aseaza putin in spatiu dupa care premiera e gata, se INSEALA amarnic. Producerea unui astfel de eveniment dureaza uneori luni de-a randul, incepand de la prima lectura "la masa" (cum este cunoscuta in lumea teatrala) pana la ultimul detaliu de miscare scenica si scenografie. Totul este foarte bine gandit, analizat, intors pe toate partile. Uneori scene intregi sunt facute, refacute pentru a iesi totul cat mai aproape de perfectiune - caci nimeni nu este perfect!!! Si, tinand cont ca actorii sunt persoane cu o sensibilitate foarte ridicata, trebuie luat in considerare si faptul ca la repetitii apar disensiuni, tensiuni puternice intre membrii distributiei care, ne-manageriate si rezolvate la timp si asa cum trebuie, pot duce uneori la distrugerea intregii atmosfere create de toti pana atunci. Sau, dimpotriva, pot ajuta la sublinierea, imbunatatirea si construirea unor relatii personaj-personaj mai bune, mai reusite decat pana la acel punct. E o lume complicata, dar atat de frumoasa!
Si, nu in ultimul rand, trebuie sa vorbesc putin despre ceea ce inseamna pentru mine toti acesti oameni. Dupa cum am spus si mai sus, am invatat de la ei nenumarate lucruri. Din pacate (sau din fericire), am fost mult mai castigat participand la repetitii, purtand discutii si altele de acest gen cu artistii decat mergand la scoala. Pentru ca da, intr-adevar, fara o baza teoretica nu ajungi nicaieri. Problema, insa, la noi romanii este ca se bate moneda prea mult pe teorie si aproape deloc pe practica. Practica adevarata. Si intalnirea cu FAMILIA ARTISTILOR a fost sansa mea de a practica teatrul, nu doar de a invata despre el.
Asa ca va multumesc tuturor: Tina, Delia, Crina, Mihaela, Afrodita, Liliana, Rozana, Monica, Andreea, Gloria, Irina, Sidonia, Antonela, Alice, Raluca, Adelaida, Codruta, Sorina, Oana, Ludmila, Liviu, Hector, Alexandru, Angel, Bogdan, Serban, Marius, Florin, Mihai. Numele nu sunt puse decat intr-o ordine aleatorie, fara un clasament sau preferinte. Daca am uitat pe cineva, din graba sau neatentie, il sau o voi ruga sa ma scuze si voi reveni cu actualizari.
Va iubesc pe toti, va multumesc pentru ca existati si, cel mai important, pentru ca m-ati primit in marea voastra familie fericita si frumoasa!!!

Putina speranta...

2011-10-26T10:07:00.001+03:00

Ieri am asistat la un eveniment cu adevarat istoric si cu adevarat regal. 25 octombrie reprezinta nu numai o zi sfanta din punct de vedere religios (Sarbatoarea Sf. Dumitru), ci si din punct de vedere istorico-politic: este vorba despre ziua de nastere a Majestatii Sale, Regele Mihai I al Romaniei.
Marti, 25 octombrie 2011, au avut loc cateva manifestari, menite a il celebra pe ultimul monarh roman cu ocazia implinirii a 90 de ani. Cel mai important eveniment a fost prezenta si discursul Regelui in Parlamentul Romaniei. Dupa cum a declarat chiar Majestatea Sa, au trecut 60 de ani de cand nu a mai vorbit in cadrul acestei institutii romanesti. Nu voi comenta aici discursul Regelui, ci, mai degraba, ziua de ieri in generalitatea ei.

Faptul ca Parlamentul in sfarsit a fost de acord sa il primeasca pe Regele Mihai I in cadrul sau este un semn de bun-augur pentru "reconcilierea nationala" (o sintagma pe care am auzit-o foarte des de-a lungul zilei de ieri, dar care, cred eu, a fost folosita de cele mai multe ori fara sa se inteleaga cu adevarat insemnatatea ei). Ce inseamna reconciliere nationala? Cred ca, in primul rand, inseamna ca fiecare cetatean sa isi intoarca privirea catre el insusi, catre sufletul sau si sa analizeze istoria din punctul sau de vedere, sa se analizeze pe sine insusi si toate compromisurile facute (de voie sau de nevoie) de-a lungul acestor 60 si mai bine de ani de cand tara este condusa de niste incapabili, neaveniti si "nechemati" - spre a folosi un termen utilizat de un personaj intr-o piesa de teatru. Dupa ce fiecare dintre noi, romanii, vor face aceste lucruri, putem spun ca ne gandim cu adevarat la o reconciliere nationala - care trebuie obligatoriu sa inceapa cu o reconciliere a noastra cu noi insine. In al doilea rand, reconcilierea aceasta trebuie facuta si cu ajutorul clasei politice, insa atata timp cat la carma statului se afla oameni care nu au in principal decat binele imediat personal, nu pot exista sanse mari de salvare.
Nu vreau sa par un monarhist, insa cred ca cea mai potrivita forma de guvernamant in situatia actuala in care ne aflam ar fi monarhia constitutionala. Si spun asta uitandu-ma in jur, in Europa, la toate statele care sunt conduse astfel, sub aceasta forma. Monarhia ar aduce o stabilitate, poate o incredere mai mare in sistemul politic si de conducere, dar si - poate cel mai necesar si important aspect - crestere economica. Pentru ca, de ce sa nu recunoastem, asta este una din problemele majore (daca nu cea mai mare) cu care se confrunta Romania in momentul de fata.
Faptul ca institutii de o importanta prima in viata politica si culturala romaneasca l-au primit pe Regele Mihai I in mijlocul lor si i-au dedicat evenimente (vorbesc aici de Ateneul Roman, Parlament si Opera Nationala din Bucuresti) spune ceva, cred eu, despre evolutia tarii noastra. Si spune ceva, in sensul in care mai exista o farama de speranta care, cultivata cum trebuie, poate sa se transforme in ceva maret si frumos, ceva ce ar putea duce la salvarea si scoatere Romaniei din mocirla in care s-a afundat si in care risca sa se afunde si mai mult.

Preambul la premiera

2011-10-24T12:14:00.000+03:00

Asociatia "Tam-Tam" nu se afla la prima colaborare cu Teatrul de Comedie. In stagiunea 2009-2010, la Sala Studio avea premiera spectacolul "Domnisoara Iulia", de August Strindberg, in regia lui Liviu Lucaci (actor al Teatrului National din Bucuresti si profesor asociat la UNATC "I.L. Caragiale") si cu Delia Nartea in rolul principal.
Acest tandem de productie - "Tam-Tam" si acelasi teatru mentionat mai sus - revine in atentia publicului printr-o noua premiera: "Un Cuplu Ciudat" de Neil Simon. Este vorba de varianta masculina a piesei, scrisa in 1965, in care au jucat, de-a lungul timpului, actori precum Walter Matthau, Jack Lemmon, Ethan Hawke, Matthew Broderick si Nathan Lane. Spectacolul prezentat pe scena Salii "Radu Beligan" a Teatrului de Comedie il va avea ca regizor pe acelasi Liviu Lucaci, iar distributia ii cuprinde pe Alexandru Conovaru (rol: Oscar Maddison), Angel Popescu (rol: Felix Ungar), Marius Drogeanu (rol: Murray), Serban Georgevici (rol: Speed), Bogdan Ghitulescu (rol: Vinnie), Gloria Gaitan (rol: Isabella Pigeone-Porumbel) si Delia Nartea (rol: Cecilia Pigeone-Porumbel), cea din urma semnand si muzica originala a productiei. Nu in cele din urma, Stefan Caragiu este creatorul scenografiei.
Premiera spectacolului va avea loc marti, 25 octombrie 2011, la ora 19, la Sala "Radu Beligan" (Sala Mare) a Teatrului de Comedie (adresa: Strada Sfantul Dumitru, nr. 2). Biletele s-au pus in vanzare la casa de bilete a teatrului.

"Ce inseamna Shakespeare pentru mine" - scurta convorbire cu Rozana Radu

2011-06-12T17:09:00.000+03:00

La Teatrul Foarte Mic, din Bucuresti, a avut loc, in urma cu o saptamana, premiera spectacolului "Hamlet - un exercitiu" de William Shakespeare, in regia actritei Teatrului Mic, Liliana Pana, si in interpretarea actorilor din compania Shakespeare Company.ro. Printre acestia, in rolul Ofeliei, o puteti urmari pe tanara, fermecatoarea si foarte talentata actrita Rozana Radu, pe care ati mai putut-o urmari si in productia "Secta Femeilor" sau in reclame televizate. Ne-am oprit la o mica sueta, dupa premiera cu "Hamlet", pentru a discuta cu aceasta Ofelie moderna si frumoasa despre ce inseamna pentru ea Shakespeare, precum si ce a insemnat lucrul la acest spectacol incendiar si inovator.
Rozana, stim ca esti unul dintre acei artisti indragostiti cu adevarat de teatru si care se dedica total acestei meserii (desi stiu ca pentru tine e mai mult decat atat). Am aflat si ca Shakespeare nu iti era deloc necunoscut in momentul cand ai inceput lucrul la "Hamlet". Povesteste-ne mai multe, te rog.

Relatia mea cu Shakespeare, daca o pot numi asa, nu a inceput in anul 1 de facultate, ci in anul 1 de liceu, cand am purces in a-l studia la clasa mea de bilingva engleza...Tin minte foarte clar ca in semestrul 2 al primului an stiam monologul "A fi sau a nu fi" pe dinafara, in engleza...Nu am studiat doar "Hamlet", ci si alte piese si sonetele, asa incat atunci cand am ajuns in UNATC deja aveam o parere formata si as indrazni sa spun chiar avizata asupra aceastui urias dramaturg.

Intalnirea cu Liliana Pana a venit neasteptat, in cadrul unui alt proiect, iar anul trecut cam pe vremea asta m-a chemat la probele pentru "Hamlet", in urma carora am ajuns sa joc Ofelia. Proiectul fusese inceput cu un an in urma, intr-o alta formula, dar conjunctura a facut sa nu fie dus pana la capat drept pentru care s-a incercat o alta abordare... E atat de maleabil acest text, atat de complex si cu atat de multe fatete si posibilitati incat noua propunere se mula perfect... Am inceput lucrul, prin august, sub forma unui laborator in care ne-am dezvoltat si pe noi o data cu personajele, am cautat noi semnificatii, am trecut prin multiple etape si cautari, au plecat si au venit actori, am intors pe toate laturile acest mastodont shakespearian, am dormit, am mancat, am iubit, am plans, am suferit, am ras, ne-am bucurat cu Hamlet timp de aproape un an... Si, in final, am ajuns la o forma de spectacol care vorbea despre noi, despre Romania, despre teatru, despre Liliana, despre oamenii obisnuiti din ziua de azi...

In ce o priveste pe Ofelia mea, daca pot sa ii spun asa (rade), ea s-a nascut impreuna cu proiectul, a capatat contur si s-a modificat in functie de directia pe care am dorit-o. Coconul din care Ofelia a zburat in final exista in mintea Lilianei, era oarecum creionat si, astfel, alaturi de ea am plecat in cautarea personajului, iar indrumata de cunostintele, de talentul si de simturile acestui regizor la primul proiect am ajuns sa o creez, sa o gasesc prin mine, sa ii dau viata din cele mai adanci si mai nebanuite cotloane ale sufletului meu... Ofelia mea vorbeste despre lumea de azi, despre iubirea pura, despre speranta, dar si despre lipsa ei, despre moartea care iti poate fi singurul prieten, si intr-o anumita masura despre mine acum.. .Nu spun mai multe, vreau sa o lasati sa treaca prin voi si sa va modifice.

In final, vreau sa spun ce bogat si plin de zeama interioara este lucrul in acest tip de laborator. Deschiderea pe care trebuie sa o ai, curajul de a te arunca si de a testa limitele propriului corp si propriei minti, adevarul pe care il descoperi zilnic in ceilalti ,dar si in tine, legatura puternica ce se naste dupa sute de ore de repetitie, libertatea de a te dezvolta ca actor - toate acestea si inca multe altele mi-au provocat o reala fericire, senzatia muncii in echipa, a lucrului care se construieste in fata ochilor tai, am descoperit locul unde poti gasi iubirea la kilogram.

Sonet de seara

2011-01-23T01:44:00.000+02:00

In lacrimi amare,
Seara de seara adorm intristat.
Cu gandul la dragoste si prieteni,
La suflete si la inimi...
Fi-va oare vreo iesire? vreo scapare?
Dintr-un iad cumplit al tristelor idei,
Maria Sa, iubirea
Vesnica in inima si ochi va triumfa.
Fii binecuvantata, melancolie
Ce-n fiecare noapte imi cuprinzi sufletul,
Acest animal dulce la sorbit si acru la pipait.

Noul modul de improvizatie cu IMPROVISNEYLAND!!!!!

2010-12-16T17:58:00.000+02:00

Atentie, atentie! Mare veste mare! Din 24 ianuarie (lunea) si din 25 ianuarie (martea) incepe noul modul de incepatori al cursului de improvizatie sustinut de actorii trupei Improvisneyland.
Mai multe detalii aflati accesand link-ul de mai jos!!!!
Hai noroc si la mai mare!

http://improvisneyland.wordpress.com/2010/12/16/workshop-de-improvizatie-incepatori-din-24-ianuarie/

Tinerete, talent si unicitate!

2010-10-11T21:42:00.004+03:00

Nu stiu efectiv cum sa incep acest articol. Dupa ce o noapte si o zi am stat si l-am lasat sa se "aseze", pot vorbi despre spectacolul de aseara, care a avut loc la Sala Noua a Teatrului de Comedie, in speranta ca voi parea destul de obiectiv. Ma veti ierta, bineinteles, daca nu voi reusi pe deplin.

Ludmila Razumovskaia este o dramaturga cunoscuta deja la noi, datorita spectacolelor "In Piata Vladimir", de la Teatrul Nottara si "Acasa", de la Teatrul "Ion Creanga". Piesele ei sunt foarte apreciate pe plan mondial si din ce in ce mai jucate. Tanarul Alexandru Mazgareanu a fost recompensat cu premiul pentru cel mai bun regizor in cadrul galei "COMEDIA TINE LA TINEri", pentru spectacolul "Romantiosii". Apoi, s-a facut remarcat prin spectacolul de licenta prezentat la Teatrul Metropolis, "Functionarii", dupa A.P. Cehov. Pentru colaborarea sa cu OperaPrima Practicabil a ales, din nou, un text foarte puternic si ofertant pentru actori: "Draga Elena Sergheevna" al autoarei amintite mai sus. A selectat cativa actori si viitori actori foarte talentati pentru a da viata personajelor minutios conturate de dramaturg.

Am fost extrem de placut impresionat de liceenii care au creat rolurile din acest spectacol. O sa incep cu Sorina Stefanescu, absolventa a sectiei de actoriei a UNATC "I.L. Caragiale" din Bucuresti. Ea a preluat rolul principal, al profesoarei de matematica Elena Sergheevna, o femeie obisnuita, banala, se poate spune. A avut de realizat o partitura foarte grea si a avut prilejul de a ne demonstra ca este o actrita de compozitie, care a reusit sa treaca prin toate starile personajului, de la bucurie la disperare, "via" uimire si furie, cu o usurinta remarcabila.

Liviu Chitu, student in anul 3 la actorie, tot la UNATC, a creat personajul Volodea, elevul care ii conduce pe ceilalti trei colegi ai sai in planul de santaj al profesoarei. Un rol aproape la fel de complicat ca cel al Elenei Sergheevna. Liceanul malefic, machiavelic, "viitor diplomat", dupa cum se auto-intituleaza, nu tine cont de nimeni si de nimic, apeland, la nevoie, chiar la crima. De nenumarate ori s-a afirmat ca rolurile negative sunt, alaturi de cele comice, cele mai complexe si mai greu de jucat. Liviu Chitu a aratat ca aceste roluri sunt realizabile, chiar foarte credibil.

"Atractia" serii au fost, insa, cei trei tineri, viitori actori: Ilinca Tuvene (Lida), Vlad Balan (Vitea) si Gabi Feresteanu (Pasa). Ilinca Tuvene (eleva a Colegiului National Bilingv "George Cosbuc") o aparitie uimitor de frumoasa si socanta (in sensul pozitiv) a reusit sa ma faca sa nu imi iau ochii de la ea in momentele cheie. Si trebuie sa spun ca rar mi se intampla sa fiu atat de atras de un actor/actrita pe scena. Asemenea profesoarei, si Lida, eleva saraca, are treceri de la o stare emotionala la alta: dispret fata de Elena Sergheevna, mandrie, recunoasterea in fata tuturor a propriei conditii, curajul de a recunoaste fata de sine sentimentele pentru Pasa, colegul ei (un sentiment de obligatie, si nicidecum de iubire sincera si pura, cum te-ai astepta). Vitea, elevul "amic" cu sticla de vodka, este la fel de magistral interpretat de Vlad Balan (elev al Colegiului National "Mihai Viteazu"). Alternanta constienta-betie a tanarului este foarte subtila si fina, fara urma de grotesc sau de exagerare. L-a ajutat foarte mult expresivitatea faciala, extrem de convingatoare. Ultimul, dar nu cel din urma, Gabi Feresteanu (elev la Colegiul National "Gheorghe Lazar") il intruchipeaza pe Pasa, elevul pasionat de Dostoievski, care pare desprins din alta lume, parca nici nu face parte din acest grup violent. Visator, dar constient, totusi, de necesitatea obtinerii unor rezultate bune la examenul de bacalaureat, isi incalca orice principiu pe care il pretuia pana in acel moment, pentru a obtine ceea ce isi doreste. Gabi Feresteanu este atat de firesc in acest rol, care poate crea probleme chiar si unui actor experimentat.

O caracteristica generala a interpretilor acestui spectacol este naturaletea cu care au realizat personajele, exteriorizarea foarte echilibrata a sentimentelor (intr-un spatiu asa mic, atat de apropiat de public, actorii pot deveni exagerati). Este, bineinteles, meritul lui Alexandru Mazgareanu, care a stiut sa lucreze cu fiecare actor in parte, sa ii ajute pe fiecare sa isi descopere personajul si, in acelasi timp, sa se descopere pe sine.

Ii felicit din suflet pe toti cei care au dat viata acestui spectacol si le promit ajutorul meu neconditionat pentru recunoastere la nivel cat mai mare.

Rafinamentul burgheziei pariziene

2010-10-02T01:38:00.003+03:00

Le Theatre de Bouffes du Nord. Probabil ca unora acest titlu nu le spune nimic. Dar, cred eu, ca exista si acea parte dintre dumneavoastra care tresar la auzul acestor cuvinte. Este, poate (dupa La Comedie Francaise) cel mai renumit teatru din Paris. Locul unde a montat si monteaza aclamatul si apreciatul Peter Brook. Un spatiu al experimentelor spectaculare, al invoatiilor teatrale, unele mai reusite, altele nu.

"Falsa servitoare" ("La Fausse Suivante"), o comedie de moravuri scrisa de Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux, este unul dintre titlurile din stagiunea curenta a acestei prestigioase institutii culturale. Avem aici de-a face cu o montare proaspata, interesanta, noua, a carui regie este semnata de Lambert Wilson, cunoscut multora datorita rolului Merovingien din seria "Matrix". Actiunea acestei piese "light", sa ii spunem, este mutata din secolul al 18-lea in Franta secolului al 20-lea, mai exact in perioada interbelica (in jurul anilor '20). Perioada marcata de dansul Charleston, de rochiile cu talie joasa, dar si de numeroase scandaluri mondene. Ce alte pretexte si-ar mai putea dori un spectator impatimit pentru a fi de acord cu transpunerea oarecum moderna a textului lui Marivaux?

O contesa superficiala din punct de vedere sentimental, care ii judeca pe barbati foarte usor, dar care si accepta avansuri cu o la fel de mare usurinta; o tanara mostenitoare, deghizata in barbat, dornica sa le dea o lectie ambelor sexe; un nobil parvenit, avid dupa bani; si, bineinteles, servitorii abili si simpatici care pipereaza aceasta comedie mai putin cunoscuta a lui Marivaux. O piesa feminista, intr-o anumita masura, luand apararea sexului slab in fata barbatilor interesati doar de aspectul material al vietii; insa un text ce face aluzii si la lipsa de profunzime a femeii: "Cum poti pune o femeie intre un Da si un Nu?", intreaba Contesa foarte mirata, siderata chiar. Cine poate spune ce e in mintea si in sufletul unei femei mai bine decat insasi o reprezentanta a propriului gen?

O lume decadenta, dar plina de rafinament, redata cu maiestrie de actori din trupa teatrului Bouffes du Nord, in frunte cu Anne Brochet (in rolul Cavalerului), partenera lui Gerard Depardieu in adaptarea cinematografica a dramei "Cyrano de Bergerac" (1990) si recompensata cu un premiu Cesar pentru cea mai buna actrita in rol secundar (pentru pelicula "Tous les matins du monde"). Alaturi de ea, Christine Brucher, Eric Guerin, Fabrice Michel, Francis Leplay si Pierre Laplace, alcatuiesc o echipa minunata, plina de verva, care da viata unui adevarat tablou social, posibil in orice secol, in orice spatiu din aceasta lume.

Un spectacol spumos, ca cea mai buna dintre sampaniile frantuzesti; un spectacol care te surprinde, orice varsta ai avea, datorita jocului actoricesc (si ce lectie de actorie ne ofera actorii parizieni), datorita scenografiei simple, dar graitoare si datorita atmosferei joviale si frumoase care te inconjoara.

Life...

2010-09-22T00:45:00.002+03:00

Sometimes it's hard. Sometimes, it's rouch as hell...At other times, it can bring you bliss and happiness! Yes, it's life I'm talking about here.

Life can be both beautiful and ugly. As in so damn ugly. It often disappoints you. But this happens only because you put so much hope in things that are really not worth it. Or are not really there. Thus, imagination can prove to be an enemy to our happiness. We so often imagine that we are in love or, worse, that someone else loves us, when, in fact, this is only a projection of our tormented heart and soul.

Nothing else to write tonight on this subject....

Living with dignity

2010-08-12T10:25:00.005+03:00

Sometimes, life isn't exactly what it seems. Many people come to disappoint you during your "stay" here in this world. Friends aren't really friends. Enemies, on the other hand, are exactly that: enemies. Whether you are a truly nice person or not doesn't really matter anymore. We've passed the times when being good to someone close to you meant that, automatically, they had to be nice to you in return. Snap out of it, people! We're in the 21st century! Nobody lives by those rules anymore.

Slowly, but surely, we are heading straight for disaster, for the destruction of this world we're now living in. Watch closely and attentively... Every man for himself. This is what counts nowadays. A boy only wants one thing from his girlfriend. A woman is interested only in being promoted at work. We are all fighting for what WE want, never thinking that it may harm our friends or even our family.

Death is, also, knocking at the door. Look around! What can one see? Only wars, famine, unemployed people commiting suicide, sadnees developing into stress and depressions (which, also, eventually lead to death).

Even through movies we are taught not to believe everything we see, to doubt even our most acute senses. We have to free ourselves from this cold prison of hate and selfishness. Or else, we are in danger of self-destructing and tearing apart little of what this Earth has left.

Beware, ye men and women! Save yourselves, but never forget your neighbors, your brothers, your parents or even your enemies. This world of ours has to survive. We still have so much to discover, so much to say.

The Heart of a Dream

2010-08-11T17:00:00.005+03:00

For a while I thought I had been trapped in a dream. Fortunately (or not) it was reality. Or was it?! Because, lately, I cannot really make out what is a dream and what not. Her image is haunting me, stalking me, waiting for me to appear at the corner of a street. Her smell gets in my way every time I want to escape. Sometimes, it may become unbearable. Sometimes, it even becomes like that.

I have moments during my midnight sleep when I sense a strange presence within my mind. My brain is always making efforts to get that thing out of there. It is so painful to know that the past is watching you, that no matter how hard you try, you will never get out of The Dream of that better place, called Reality. It's like you're in a trance (or a train?). You're waiting for something to happen, you do not know what WILL happen. But why?

I am always trying to get rid of the weird feeling that takes over me every morning when I wake up. With each voice that dies within me, a part of me dies within the Universe. Because we all are made of voices: voices of people we knew, of people who crossed our life paths, of souls lost in our hearts. The only thing that helps these voices to irrupt from the deepest depths of ourselves is MUSIC. The music of the nature, the music of love, the music made by our closest friends when they call us, needing help, the music of someone who dies in their sleep, the music of the assassin's gun when he kills a mother and a child.

And then there is LOVE! The most sublime and yet the most filthy feeling of all. Sublime, yes: because it makes us dream of better places and worlds, it helps us create and construct our very own lives. But, nevertheless, filthy: it poisons our minds, it tears out the hearts of those touched by it, it makes us all suffer a fate worse than death. Beware of love, beware of those two-coloured eyes that emerge out of the darkness of the human soul, trying to enchant your own being. The ocean is deep and one can drown if one is not careful enough. Beware!

(Inspired by the soundtrack of "The Fountain")

Get the Kick out of it!

2010-08-07T01:58:00.003+03:00

Au trecut cam 6 ore de cand am iesit din sala de cinema si inca nu mi-am revenit dupa ce am vazut... Sa fie inca vis? Sa fie o realitate virtuala sau una palpabila, carnoasa? Stiati ca de fiecare data cand visam, nu ne aducem aminte cum am ajuns in acel punct al visului? Ca ne trezim direct in mijlocul actiunii? "Inception" este, poate, o buna lectie nu numai de psihologie a subconstientului si a viselor, ci si o morala despre viata noastra, despre lumea in care traim, despre cei din jur si tot ceea ce ni se intampla.

De multe ori, ne gandim ca viata noastra nu poate fi controlata, ca este lasata la voia intamplarii. Nu. Din fericire, nu! Fiecare dintre noi are puterea sa isi infrumuseteze sau sa isi intunece existenta doar prin propria putere. In vise, putem fi arhitectii propriei lumi, numai imaginatie sa fie, ca restul se construieste de la sine. Nu e asa ca visand, ati putut sa va aflati in locuri care nu credeati ca exista?! Sa vedeti obiecte, cladiri care in lumea noastra cea "reala" nu ar putea fi realizate?! Am sa raspund eu in locul vostru. Da, ati vazut asemenea lucruri. Si tocmai asta face visele, de cele mai multe ori, sa fie ori insuportabile ori atat de atragatoare ca ne este frica sa le mai parasim.

Pentru cei care sunt cu moralul la pamant, "Inception" este un must-see al cinematografiei americane. Dupa parerea mea, filmul acesta te poate face sa vezi viata mult mai colorata decat este. Pentru ca iti poti da seama ca, asa cum Ariadne (Ellen Page) isi construieste un Paris dupa propriul gust si dupa propriile idei, asa fiecare dintre noi poate sa isi aranjeze existenta pe acest pamant dupa bunul plac. Trebuie doar vointa, multa vointa si perseverenta. Este exact ca acel proverb: "Norocul si-l face omul cu mana lui". Nimic mai adevarat.

Si acum, pentru a ma intoarce putin la filmul propriu-zis, trebuie sa spun ca, dupa ce am vazut "The Dark Knight" (care a fost un film chiar bun), "Inception" m-a lasat sa cad in totala admiratie a regizorului Christopher Nolan. Este o realizare cinematografica impresionanta (efecte speciale de ultim racnet, cadre care se succed rapid, creand tensiunea necesara unei asemenea pelicule), ce are o distributie plina de nume mari al industriei de film internationale: minunatul Leonardi di Caprio (nu demult aclamat si pentru prestatia din "Shutter Island" al lui Martin Scorsese), Marillon Cotillard (frumoasa frantuzoaica de la Hollywood), Tom Berenger, Ellen Page (pe care nu o pot uita pentru performanta din "Juno") si, nu in ultimul rand, Michael Caine, acel lord englez al ecranului. Povestea este (in sfarsit) una bine legata, cu treceri foarte rapide dintr-un plan in altul (realitate-vis, diversele niveluri de visare, ajungand, in cele din urma, la acel "limbo", un mal al subconstientului uman).

Ce altceva se mai poate zice despre un blockbuster (in adevaratul sens al cuvantului, titlu pe care aceste film il merita din plin!!!) decat ca asteptam cu totii sa vedem daca se va face dreptate in lumea premiilor americane si i se va acorda macar un premiu Oscar?!

La buna revedere!

The Inception trailer

Iubirea este ceva unic

2010-08-04T23:14:00.002+03:00

Ati avut vreodata senzatia asta de sufocare? De dat din colt in colt?! De plans continuu? Pentru ca eu in momentul asta asta simt! Stiu eu de ce.... E trist, e crunt, sfasietor chiar sa pleci dintr-un loc pe care il iubesti, unde sunt oameni pe care ii iubesti. Chiar daca stiu ca ma intorc vara viitoare. Dar mereu ma simt asa cand parasesc chiar si pentru putin timp un asemenea loc.

Parca se smulge ceva din mine. Nu stiu daca am mai spus asta pana acum aici, dar eu unul sunt foarte sensibil in ceea ce priveste copiii. Cred ca daca nu as fi ales sa fac o facultate de teatru, as fi facut ori medicina (pt a deveni pediatru), ori asistenta sociala in legatura cu lucrul cu copiii. Dupa parerea mea, un copil este cea mai mare "avere" sau comoara pe care o poate avea cineva. Imi aduc aminte de o replica dintr-un film (daca nu ma insel era din "Tea with Mussolini" al lui Zeffirelli): "There is no such thing as illegitimate children, just illegitimate parents". Sunt atatia oameni care nu realizeaza ce inseamna sa aiba un copil si ba il abandoneaza, ba isi bate joc de el sau, si mai rau, il bate la propriu. Doamne, eu nu as atinge un copil nici cu un deget. Sunt fiintele cele mai pure, mai inofensive, mai naive, cele mai frumoase si cele mai nepretuite din lume. Ar trebui ca cineva sa fie nebun ori inconstient ca sa le faca rau propriilor copii. Unii oameni isi doresc si nu pot avea copii si altii ii neglijeaza.

Probabil ca v-ati dat seama ca locul pe care urmeaza sa il paraseasca "contine" si copii. Ca altfel nu as fi atat de amarat... Incerc mereu sa imi gasesc forta interioara pentru a trece peste aceste momente. Care nu sunt deloc placute, va rog sa ma credeti. Din fericire, de data asta am si un mare ajutor extern (cine stie, va realiza despre ce vorbesc ;) ). Un ajutor extern sufletesc, care ma ridica extrem de mult. Si ii multumesc persoanei aceleia drage. :)

Oameni buni, iubiti-va intre voi, intelegeti-va, nu va certati. De ce sa mai existe atatea razboaie, neintelegeri, divorturi, crime si alte lucruri urate?! Si, in primul rand, parinti, iubiti-va COPIII! Nu uitati ca ei au cea mai mare nevoie de voi. Au nevoie sa se simta iubiti, sa se simta aproape de mama sau de tata, pentru ca ei sunt singurii care ii pot intr-adevar intelege si ajuta. Intoarceti-va inimile catre iubire, intelegere, catre ingeri!

Va doresc tuturor o noapte linistita, somn usor si fie ca toti ingerii sa va binecuvanteze si sa va pazeasca visele!

The London Experience (cine stie cunoaste)

2010-08-03T10:39:00.002+03:00

Iar nu am mai scris de foarte mult timp! Nu inteleg ce am. Uneori, nu ma inteleg eu pe mine. De fiecare data imi propun sa incep sa scriu, dar mereu las postarea nefinalizata... De acum inainte promit solemn si in mod public ca voi scrie zilnic. Chiar daca la inceput va fi, poate, un chin. Dar trebuie sa imi refac "mana", dupa cum se spune.

Sa incep cu inceputul. Noutati am multe. In postarea asta am sa povestesc putin din excursia mea la Londra. Da, am fost din nou in capitala Marii Britanii si chiar de curand. Am fost plecat intre 8 si 15 ale lunii iulie. Ca de fiecare data, a fost o experienta unica, pentru ca, se pare, ca mereu descopar cate ceva nou in orasul lui Dickens. De data asta am reusit sa stau o saptamana incheiata numai in Londra. Am vizitat foarte multe muzee (Victoria and Albert Museum, Natural History Museum, The Science Museum, The Globe Theatre) si am vazut o multime de spectacole.

In primul si in primul rand, am avut placerea, onoarea si bucuria sa o vad pe Anna Netrebko in "Manon" de Massenet. Interpretarea a fost ireprosabila din toate punctele de vedere: joc scenic, voce, frumusete, aparitie scenica. Tot. Alaturi de ea l-am admirat si descoperit pe tanarul tenor italian Vittorio Grigolo in rolul lui Des Grieux. Si el are o voce de o forta uimitoare si ma bucur ca inca mai exista tenori de asemenea calibru.

Un al doilea rand, am gasit (printr-o minune cereasca) ultimele 2 bilete (in picioare) la La Traviata cu Angela Gheorghiu. De mult timp imi doream sa o vad live intr-un spectacol de opera si nu doar in concert. Si nu am fost deloc dezamagit. Ba dimpotriva, am ajuns sa o apreciez pe soprana romanca si mai mult decat pana acum. Vazusem, bineinteles, inregistrarea din 1994 a aceluiasi spectacol, la debutul ei in rolul Violettei. Dar parca acum, dupa atata timp, rolul i se potriveste si mai bine (poate si datorita experientei acumulate si a maturizarii artistice).

Momentan nu doresc sa vorbesc si despre alte spectacole, pentru ca sunt inca sub impresia acestor doua opere, impresie care mi-a revenit scriind acum despre ele. Asa ca maine revin cu detalii despre celelalte seri la teatrele britanice.

Va doresc tuturor care cititi acest blog o zi minunata. Si cat mai multe bucurii. Si, bineinteles, nu uitati de cultura! Painea noastra sufleteasca...

Tales from Vienna

2010-08-02T14:37:00.000+03:00

Un mic filmulet realizat de mine. Sper sa va placa! :)

Zi de vară până-n seară

2010-06-07T00:47:00.001+03:00

Şi uite că mai veni o sesiune. Ultima sesiune pe primul an. Da, da. Trec în anul 2. Nici mie nu-mi vine a crede... Ce să zic?! Trece timpul uite aşa, ca prin vis... Acum ar trebui să înşir câteva impresii de final de an, nu? Hmm... Ce să spun? A fost interesant. Noutăţi peste noutăţi, aventuri peste aventuri. Lucruri şi întâmplări frumoase. Dar, ca totul pe lumea asta, a venit şi finalul. În momentul ăsta mă gândesc cu teamă la ziua de mâine, pentru că am examen la Istoria Teatrului Universal. Materie multă, cărţi multe... Ce mai?! Nu e puţin deloc. Dar cu credinţă în Dumnezeu şi cu "puţin noroc, doar puţintel noroc" (vorba lui Alfie P. Doolittle din "My fair lady"), o să reuşesc să ies la liman şi de data asta.

Of, ce ţi-e şi cu timpul ăsta. Parcă mai ieri terminam şcoala primară şi mă vedeam mândru în ciclul gimnazial (pe care, vă rog să mă credeţi, nu îl regret deloc). Apoi îmi amintesc de examenul de capacitate (mă rog, testare naţională, cum era pe vremea aia) şi de liceu (eh, asta e altă poveste, o perioadă pe care o regret). Şi acum iată-mă-s nu numai la facultate, dar şi cu anul I încheiat. Să sperăm, cu brio. Sau, cel puţin, onorabil...

Oricum, am avut nişte zile destul de agitate în ultimul timp: învăţat, mers la teatru, citit. Nu că m-ar fi obligat cineva să merg la teatru, dar a fost ca o gură de aer. Trebuia şi puţină relaxare, după atâta teatru latin, medieval şi renascentist. Am trăit şi în teatru în ultimele dăţi când am fost nişte experienţe minunate, unice, pe care momentan nu le pot dezvălui. Să mai treacă ceva timp şi poate o să mă destăinui mai mult. Deocamdată, păstrez pentru mine şi prietenii apropiaţi aceste minunate secrete.

Să mă gândesc la câteva spectacole pe care le-aş putea recomanda... Să vedem... "S-a sfârşit cum a început" de Sean O'Casey, la TNB, la Sala Mare. E o comedie spumoasă, la care garantez că nu vă veţi plictisi, deşi este destul de previzibilă. Însă jocul actorilor şi elementele de "efecte speciale" să le zicem sunt foarte ingenioase şi reuşite. Alt titlu? "Ivan Turbincă" o adaptare după povestea lui Ion Creangă. O spumă şi acest spectacol: umor de bun gust şi de calitate, filosofie cât cuprinde, religie şi simboluri şi, mai ales, o trupă tânără de actori, care cântă, dansează şi "şuguiesc" pe scândurile Sălii Mari a Teatrului Naţional.

Cam atât 4 now! Voi reveni cu ştiri proaspete după examenul de mâine!

Hai, să trăiţi bine! Sau....NU!

Tigani, fantome si porcari

2010-05-23T00:05:00.002+03:00

Johann Strauss jr este, poate, unul dintre cei mai cunoscuti autori de operete. Usurinta cu care a compus melodie dupa melodie, formand o structura dramatica si muzicala unitara, a uimit si inca uimeste spectatorii. Printre cele mai indragite si cantate lucrari ale sale, amintesc doar "Liliacul", "Sange Vienez" si "Noapte la Venetia". "Voievodul tiganilor" ("Der Zigeunerbaron"), a zecea opereta compusa de maestrul din Viena, se numara si ea printre cele mai populare operete din toate timpurile.

Teatrul National de Opereta "Ion Dacian" din Bucuresti, numara, printre alte cateva titluri, si aceasta lucrare straussiana. Montarea este una noua si interesanta. Regia, semnata de directorul acestei institutii, Razvan Ioan Dinca, aduce elemente care au un aer proaspat, dar si putin socant. Spre exemplu, corul tiganilor, pare a fi mai degraba desprins dintr-o tragedie a vechii Elade, pentru ca, de-a lungul spectacolului, sta printre spectatori sau in spatele scenei, doar cu rolul de a observa si de a comenta. Pana si costumele membrilor corului sunt create astfel incat sa dea senzatia de cor antic. Toata montarea are un iz putin macabru, ce te duce cu gandul, mai degraba, la opera "Il Trovatore" a lui Verdi decat la o poveste cu final fericit.

Conducerea muzicala este asigurata de maestrul Lucian Vladescu. Ca de fiecare data, orchestra realizeaza o performanta de zile mari, reusind sa se mentina ca un acompaniator al solistilor, dar, in acelasi timp, evidentiindu-se prin paginile superbe de solist ea insasi.

Interpretii au fost alesi numai dintre numele sonore ale Operetei bucurestene. Alfredo Pascu, tenorul-vedeta care le urmeaza lui Dorin Teodorescu si Ion Dacian, se afla in fruntea distributiei, in rolul lui Sandor Barinkay. Vocea lui are puterea unui conducator si dulceata unui indragostit. Uralele de la final vorbesc de la sine. Daniela Vladescu, in rolul lui Saffi, tiganca iubita de Barinkay, ne demonstreaza ca timpul nu distruge o voce, atata timp cat si detinatoarea ei are grija de ea. Acelasi lucru se poate spune si despre Bianca Ionescu, care si-a pastrat glasul de privighetoare mozartiana si candoarea subretei straussiene. Remarcabili in celelalte roluri sunt Gladiola Nitulescu (Mirabella), Marius Mitrofan (Homonay), Orest Paslariu-Ranghilof (Zsupan Koloman), Cristian Caraman (contele Carnero), Ernest Fazekas (Ottokar). Intreaga echipa formeaza o distributie foarte buna, din toate punctele de vedere.

Una peste alta, cu mici exceptii (de scenografie, care nu impresioneaza aproape deloc - mai degraba raceste atmosfera), productia cu "Voievodul tiganilor" de Johan Strauss jr. este una reusita. Plus ca aduce un aer de noutate, ceva ce scenelor romanesti le cam lipseste in ulimul timp...

Londra culturală

2010-02-16T22:13:00.004+02:00

De ce oare în Occident lumea este mai civilizată? De ce oamenii sunt mai zâmbitori, mai calzi? De ce oraşele sunt mai curate? Nişte întrebări la care nu pot da răspunsuri foarte sigure. De ce este atât de căutat şi iubit West End-ul londonez? Iată un subiect pe care îl pot trata cu toată încrederea.

Desigur, cel mai renumit cartier cultural şi, în special, teatral, din Europa, West End face parte din acele atracţii irezistibile ale Londrei. Nu se poate să pleci din capitala britanică fără să fi văzut măcar un spectacol ce are loc în acest „tărâm fermecat”. Fie că doreşti să ai parte de fastul şi grandoarea unei opere, fie că visezi la iubiri pe ritmuri de jazz sau chiar dacă nu vrei să fii decât părtaş la o dramă shakesperiană, teatrele aflate în West End, îţi pot dărui exact porţia de „libertate pentru o seară” de care ai nevoie.

Aflându-mă şi eu, din întâmplare, în oraşul lui Sherlock Holmes, chiar în perioada sărbătorilor de iarnă – căci ce alt moment mai potrivit există pentru a savura plăcerile londoneze? – am găsit de cuviinţă să fac câteva vizite marilor temple ale dramaturgiei şi muzicii. Astfel, am păşit în minunata clădire a Operei Regale din piaţa Covent Garden într-o friguroasă dimineaţă de sfârşit de decembrie. Plănuisem de ceva timp să văd aici „Boema” lui Puccini şi am fost fericit că am reuşit să întreprind această incursiune în lumea boemei pariziene. Şi nu oricum, ci în compania unui român. Teodor Ilincăi, tenor şi solist al Operei bucureştene, mi-a apărut în faţa ochilor în costumul său de poet veşnic îndrăgostit alături de bunii săi prieteni dintr-o mansardă a Parisului. Rodolfo era interpretat în acea zi chiar de acest român al nostru. Şi în ce manieră! Cu ce voce minunată! Ce apariţie de zile mari, demnă de aşa o scenă prestigioasă. Totul, de la cel mai mic gest al mâinii, până la tonalitatea şi ambitusul vocii au iscat în sală o reacţie a publicului rar întâlnită. Şi nu spun toate acestea doar pentru că Teodor Ilincăi îmi e conaţional, ci pentru că însăşi critica londoneză de specialitate a afirmat aceste lucruri.

De la operă, am trecut rapid la alt domeniu al artei interpretative şi muzicale. Cel al baletului. Am vizionat cu mare entuziasm „Spărgătorul de nuci”, clasica poveste de Crăciun reprezentată pe scenele atâtor opere. Din nou am fost foarte plăcut surprins să observ că în rolul principal, cel al Zânei Dulciurilor, a evoluat poate cea mai strălucitoare stea a baletului internaţional, dar şi românesc, Alina Cojocaru. Graţia ei, expersivitatea, precum şi tehnica au transformat spectacolul într-un adevărat recital. Partener i-a fost Johann Kobborg, cel care a însoţit-o şi în turneele susţinute în România. Asemenea ei, şi balerinul suedez a realizat o partitură excepţională, plină de forţă şi de masculinitate.

Ce păcat că România nu are parte de asemenea spectacole! Căci sunt absolut sigur că publicul român ar aprecia aceste stele ale artei lirice şi ale dansului şi ar plăti cu plăcere un bilet pentru a se delecta cu asemenea bijuterii.

2010-02-16T22:04:00.005+02:00

One of the most powerful Hollywood backstage stories: "Sunset Boulevard". In this picture, Gloria Swanson as Norma Desmond, the artist that commits a crime.

Andrew Lloyd Weber's "Sunset Boulevard" with Glenn Close as Norma Desmond.

2010-02-16T21:48:00.001+02:00

Concursul de poezie în Limba Română „Îngerul Blond”

Asociatia Culturală ADSUM, în colaborare cu Revista ZIP, organizează prima ediţie a concursului de poezie în limba română „Îngerul Blond”. Premiile concursului vor fi în bani şi obiecte, având o valoare totală de 8000 RON.

Concursul se adresează tuturor vorbitorilor de limba română care au împlinit vârsta de 16 ani până la data de 15 februarie 2010.

Concursul este organizat pentru a marca Ziua Internaţională a Poeziei (21 martie), dar şi ca un omagiu adus poetului Nichita Stănescu (născut în data de 31 martie) şi are ca scop dezvoltarea sensibilităţii estetice şi valorificarea potențialului creativ al participanţilor, în condițiile unei depline libertăți de creație.

Tema şi forma poeziei sunt la libera alegere a participanţilor, singurele condiţii fiind ca textul să se încadreze în genul „poezie” şi să fie corect redactat în limba română.

Toate creaţiile eligibile vor fi analizate de un juriu format din 7 (şapte) membri, câştigătorii concursului fiind desemnaţi în funcţie de punctajul acordat de juriu.

Concursul se va desfăşura în perioada 15 februarie – 15 martie 2010, câştigătorii urmând a fi desemnaţi la data de 21 martie 2010, în cadrul evenimentului „Frunză verde de albastru” organizat de Asociaţia ADSUM.

Pentru regulament şi înscrieri, accesaţi pagina web a Revistei ZIP: http://revista.asociatiaadsum.ro/concurs

Seara de Revelion

2009-12-16T17:39:00.001+02:00

(Doi cerşetori, în faţa unei case fără proprietari, în ajunul Anului Nou; o noapte friguroasă, ceţoasă, cu ninsoare grea)

Cerşetor 1: Băi, Nespălatule! Unde ai fost, bă, azi-noapte?! Te-am aşteptat ca un prost trei ore…

Cerşetor 2: Unde m-ai aşteptat, mă? Unde? Ce vorbeşti prostii? Că doar adineaori am vorbit cu Nicu şi mi-a zis că te-ai târât ca un nenorocit prin toate cârciumile toată săptămâna!

Cerşetor 1: Cu cine ai vorbit?! Cu Nicu? Nu-l ştii că e un mincinos de n-are pereche? Mai bine te-ai uita la “informatorii” tăi înainte să vorbeşti cu ei. Da’ de ce mi-oi răci gura degeaba? Că şi tu ai ajuns aşa pe străzi că ai fost la fel de prost şi naiv.

Cerşetor 2: Ia taci! Nu ţi s-a părut că vezi ceva aici?

Cerşetor 1: Ba da! Am văzut. E o casă. Mă mir că ai observat-o…

Cerşetor 2: Da, văd că e o casă, deşteptule! Da’ tu vezi ca nu e nicio lumină aprinsă? Eh? Pe pariu că asta nu ai văzut! Ha!

Cerşetor 1: Cât de chior mă crezi? Normal că nu e nicio lumină, de vreme ce e o casă părăsită. Nici măcar uşa nu e închisă! Dar trebuia tu să te grăbeşti cu comentariile tale idioate!

Cerşetor 2: Tu îţi dai seama cât de proşti putem fi? Stăm aici să ne certăm în loc să ne găsim un loc unde să ne adăpostim de gerul ăsta crunt! Şi poate dăm şi de ceva mâncare. Poate s-o milui careva şi de noi, că doar e ajunul Revelionului…

Cerşetor 1: Ehee…visezi, dragă colega! Pe vremea asta de criză cred că mai degrabă trebuie noi cerşetorii să îi privim cu milă pe restul. Noi măcar avem ca scuză zdrenţele astea…Cât despre adăpost…eu cred că tu ori eşti completamente idiot ori faci pe prostu’.

Cerşetor 2: Să ştii că nu am să îţi tolerez înjurăturile. Destul că tot anul m-ai făcut să muncesc pentru tine, în timp ce tu ai stat ca un rege în coteţul ăla de gâşte pe care tot eu l-am furat!

Cerşetor 1 (pentru el): Trebuie să scap cu orice preţ de Nespălat. Altfel ştiu că nu voi putea dormi liniştit la noapte!

Cerşetor 2: Poftim! Ce mai vrei altă dovadă că pe lângă ecsroc mai eşti şi nebun? Vorbeşti singur, de nu te înţelege nimeni!

Cerşetor 1: Ştii ce?! Hai să lăsăm certurile inutile pentru altă zi. Azi e ajunul Anului Nou. Eu zic să intrăm şi noi în spiritual sărbătorilor.

Cerşetor 2: Spiritul sărbătorilor a trecut, cap pătrat. Vorbeşti de spiritual sărbătorilor de Crăciun, nu când intri într-un nou an. Ce spirit să mai ai când ştii că te aşteaptă încă 12 luni de foame, furat, cerut de pomană şi încă pe atâtea?!

Cerşetor 1 (pentru el): Văd că nu o să fie uşor să o scot la capăt cu ăsta…Trebuie să inventez rapid o scuză, altfel parcă văd că se şi instalează în casa asta!

Cerşetor 2: Dar ai dreptate, într-un fel! Eu zic să continuăm discuţiile după ce intrăm în casa asta.

Cerşetor 1: În casa ASTA? Dar tu nu ştii ce e cu ea? Ce s-a întâmplat aici?

Cerşetor 2: Ei, ce s-a întâmplat?

Cerşetor 1: Nu ştii că acum 15 ani, aici au avut loc o serie de accidente groaznice şi ca toţi proprietarii casei au murit unul câte unul?

Cerşetor 2: Acum încerci să mă iei cu poveşti de adormit copiii?

Cerşetor 1: Dacă ar fi de adormit copiii nu ar fi cu crime, nu crezi?! Dacă ţi-aş vorbi ca unui copil, cum şi meriţi, ţi-as povesti că în casa asta stau Albă ca Zăpada şi Lupul cel Rău.

Cerşetor 2: Atunci zi ce ai de zis şi lasă chestiile astea cu “acum o mie de ani…”.

Cerşetor 1: Eu nu am zis acum o mie de ani, cid oar acum 15 ani, surdule!

Cerşetor 2: Ei şi? Ce mari accidente au fost aici de e casa asta atât de oribilă?

Cerşetor 1: Vezi uşa de la intrare? Că nu este închisă? Din ce am auzit, se pare că oricine încearcă să o închidă, va suferi o moarte în chinuri. Ca şi cum casa asta ar vrea să rămână deschisă mereu…

Cerşetor 2: Păi cu atât mai mult e bună pentru noi! Că probabil că e casa fermecată a cerşetorilor!

Cerşetor 1 (pentru el): Mai mare dobitoc nici că am văzut! (către C2) De unde ai mai scornit-o şi pe asta cu casa fermecată?

Cerşetor 2: Păi nu e logic? Casa vrea să îşi păstreze uşa deschisă pentru cei care au nevoie de adăpost.

Cerşetor 1: Dacă nu mă laşi să termin povestea nu ai să înţelegi nimic! Aşa că ciocu’ mic şi urechile pâlnie!

Cerşetor 2: Ei, poftim! Da’ clămpăne mai repede, că mie îmi clănţăne şi dinţii în gură.

Cerşetor 1: Nu e numai problema cu uşa închisă. Altă chestie urâtă e că cine intră acolo, nu mai poate ieşi niciodată!

Cerşetor 2: Tu eşti prost?! Păi e foarte bine! Cine mai vrea să plece dintr-o casă care e a nimănui, în care nu îl deranjează nimeni?!

Cerşetor 1 (pentru el): Se pare că va trebui să apelăm la lucruri mai dure! (către C2) Nu cred că ai înţeles ce vreau să zic. Am încercat să îţi explic cât mai pe ocolite, dar se vede că trebuie să îţi spun aşa, ca la proşti. Cel care intră acolo nu mai iese viu! Acum ai priceput?

Cerşetor 2: Breeee…, lumea moare de foame pe străzi, în Primăverii, şi tu mă iei cu basme din astea….

Cerşetor 1: Nu sunt basme! N-ai decât să nu mă crezi! Dar eu în casa aia nu intru….

Cerşetor 2: Foarte bine. Faci ce vrei. Cu atât mai mult mă bucur eu că nu o să mă mai cicăleşti toată noaptea.

Cerşetor 1 (pentru el): Ce fac?! Acum încep să cred eu în prostia asta…Ăsta e în stare să îşi oprească toată casa pentru el. Nu, dar nu îl las!

Cerşetor 2: Hai, pleacă! Ce tot mai stai pe aici? Că doar ai zis că tu nu intri aici.

Cerşetor 1: Eh, am zis şi eu aşa, la plesneală. Dar dacă tot nu sunt singur atunci pot încerca. Că doar o să ai milă de un biet suflet în ajun de Revelion.

Cerşetor 2: Milă zici? Hm….să vedem….Poate….Dacă îmi faci un serviciu, poate ne mai gândim.

Cerşetor 1: Eu să îţi fac un serviciu?

Cerşetor 2: Da. Şi nu vreau să aud discuţii, că altfel zbori de aici ştii cum? Una-două!

Cerşetor 1: Asta-i bună! Nici măcar nu e casa ta!

Cerşetor 2: Din moment ce ai spus că tu nu intri aici….Cred că de drept e a mea. Că pe altcineva nu mai văd aici. Aşa că eu zic să vedem cum e cu serviciul ăla pe care trebuie să mi-l faci, dacă vrei să te iau în considerare.

Cerşetor 1 (pentru el): Cât de prost am putut fi! Deh, acum plătesc lăcomia asta!

Cerşetor 2: Dacă te duci şi îmi aduci tot ce vreau să mănânc, atunci poate îţi dau voie să dormi în hol. Dar să nu te prind că te întinzi la mai mult de atât, că renunţ şi la oferta asta!

Cerşetor 1: Eu zic ca înainte să zici ceva, ar fi mai bine să te uiţi în pragul uşii…şi să fugi cât mai repede.

Cerşetor 2: Dar ce e acolo? Parcă văd şi eu o siluetă. Parcă ar întinde un deget către noi. Vine încoace…Fugi…fugi cât te ţin picioarele că de nu, am încurcat-o!

(Cei doi pleacă în fugă. Din casă apare, timid, un câine sfrijit şi flămând)

Radu Penciulescu - "Despre actor, pedagogie si text"

2009-10-21T23:19:00.001+03:00

După revoluţia din 1989, au fost mulţi oameni de cultură din teatru sau alte domenii care au revenit în ţară. Radu Penciulescu, un nume de marcă în regia de teatru, nu face excepţie. Cu toate că până acum nu a montat încă nicio piesă, cu excepţia spectacolului-lectură “Celălalt Cioran”, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, prezenţa lui în acest an trebuie să fie un motiv de bucurie.

Domnia sa a susţinut în data de 18 octombrie 2009, în sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti, o conferinţă pe tema: “Despre actor, pedagogie şi text”.

Radu Penciulescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în anul 1956, secţia regie de teatru, avându-i colegi pe Lucian Pintilie, Sanda Manu, Mihai Dimiu şi Valeriu Moisescu. Din păcate, dat fiind regimul politico-social, regizorul s-a văzut obligat să plece în anul 1973 în Suedia. A predat la Malmo, în Statele Unite ale Americii. Montările sale au fost considerate de spectatorii şi critică drept ca fiind dintre cele mai bune în lume.

Conferinţa de la Teatrul Naţional s-a desfăşurat într-un mod relaxat, plăcut. Atmosfera a fost una destul de intimă, dat fiind faptul că publicul a fost format, în principal, din actori, critici şi studenţi la teatru. Discuţia a fost deschisă de doamna Ilinca Tomoroveanu, director artistic al teatrului, printr-o cuvântare despre Herta Müller, după care a făcut o scurtă prezentare şi biografie a invitatului. Domnul Penciulescu a împărtăşit celor de faţă din experienţa dumnealui de mai bine de 40 de ani, destăinuind povestiri personale, care l-au ajutat să realizeze importanţa anumitor detalii din această meserie. După părerea lui, “teatrul este un joc…totul porneşte de la Homo ludens!”. Pe de altă parte, regizorul a povestit despre câteva experienţe în oarecare măsură şocante pe care le-a trăit în Statele Unite şi care au vrut să pună în evidenţă faptul că în teatru actorul nu trebuie să imite sau să se imite, ci să fie cât mai natural. Domnul Penciulescu a ajuns la concluzia că “a juca teatru” a devenit deja o expresie peiorativă, denigratoare: “De fiecare dată când cineva se preface îi reproşăm că <>”. În opinia dumnealui, o adevărată şcoală de actorie trebuie să îl înveţe pe un student “să nu joace teatru”.

Au existat câteva paralele făcute de regizor între diversele stiluri teatrale practicate în lumea întreagă, vorbind în special de teatrul oriental (cel japonez, “no”, şi cel indian, “kathakali”) în opoziţie cu “commedia dell’arte”, reprezentând arta teatrală europeană. Prin aceste comparaţii, s-a dorit o evidenţiere între două tradiţii total opuse, care, totuşi, se completează.

A existat, de asemenea, în cadrul întâlnirii cu Radu Penciulescu, şi o parte dedicată cuvântului pe scenă. În opinia dumnealui, “cuvântul pe scenă este provocat”, ca de altfel toate acţiunile care au loc în acel spaţiu. Nimic nu trebuie făcut la întâmplare, totul trebuie gândit şi abia apoi executat.

În finalul conferinţei, s-a realizat o mică discuţie cu câteva persoane din public. Printre cei care au luat cuvântul s-au numărat Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Ana Ciontea. Aceste mici dezbateri au dus la concluzia domnului Penciulescu, care a declarat cu mâna pe inimă că “nimic nu mă dezgustă mai mult la actori decât pretenţiozitatea”, cuvinte cu care a însumat ideea principală a acestei întâlniri, şi anume aceea că actorul trebuie sa fie natural, să surprindă prin ceea ce face.

La ieşirea din sală, nu s-au auzit decât voci mulţumite ale unor oameni fericiţi, onoraţi că s-au aflat în prezenţa unui asemenea om, unui asemenea artist, o ocazie rară, dar bine primită şi privită de toţi cei de faţă.

Inainte de Mos Ene

2009-08-21T01:15:00.002+03:00

Este fix ora 01:15, astazi, 21 august 2009. De ce m-oi fi apucat sa scriu la ora asta? Poate pentru ca acum m-a pocnit inspiratia! Sau poate ca e altceva decat asta...Nu stiu precis, dar, sincer, nu imi pasa. Am simtit nevoia sa scriu ceva si iata ca o fac! Acum, intrebarea mea catre alter-ego(istul) meu este despre ce scriu?! Despre lume...Despre prieteni (mda, despre prieteni la 1 noaptea!!!). M-a apucat o bucurie nespusa zilele astea cand mi-am dat seama ca am fost binecuvantat cu o multime de prieteni. Intr-adevar, de cele mai multe ori, adevaratii prieteni sunt doar 1-2. Dar eu imi dau seama ca sunt ceva mai norocos! Pentru ca eu am putin mai multi prieteni adevarati decat norma obisnuita. Hai sa zicem ca am vreo 4-5. Si asta ma incanta, ma face sa ma gandesc la viitor, pe care il prevad destul de frumos. Ma vad facand ceea ce imi doresc si imi place (adica fiind specialist teatrolog - stiu, suna a medic!!), inconjurat de prieteni, de o familie pe care o iubesc. Suna cliseic?! Pentru ca este! DUH!!! Dar stiti ce?! Putin imi pasa ca este un cliseu. Pentru ca, de cele mai multe ori, cliseele sunt cele mai adevarate lucruri din viata noastra.

In alta ordine de idei, ma gandeam zilele trecute ca peste foarte putin timp incep examenul de admitere. Si stateam sa ma intreb ceva de genul: "Vai de capul meu! Ce ma fac eu cu examenul asta? Il iau? Nu il iau?! Si daca il iau cum o sa fie? Dar daca nu il iau, ce fac?". Si am ajuns, in final, la concluzia ca voi intra bine chiar si ca mai departe vom vedea. Ca de aia avem viata: om trai, si-om vedea!

Eh, dragii mei prieteni si cititori, eu va las acum in seama lui Mos Ene, sa va vina pe la gene si sa va aduca somn lin si visele pe care vi le doriti! Pentru ca si eu, unul, voi face la fel. Bineinteles, nu inainte de a citi o noua povestire din ciclul "Memoriile lui Sherlock Holmes". Si Holmes asta, ce om! Eh, dar asta e alta poveste despre care voi vorbi alta data...Asta daca nu uit!

Salutare tuturor!

Trece timpul...cultura se innoieste

2009-08-17T19:37:00.007+03:00

Va dati seama cat timp a trecut de la ultima mea postare? TREI LUNI!!! Eu abia acum realizez cum s-au scurs saptamanile, zilele, orele, minutele si secundele. Si incerc, in acelasi timp, sa gasesc motivul pentru care nu am mai publicat nimic pe blog...Si imi vin in mite o suta si o mie de motive, care sunt, de fapt, niste scuze jalnice! Pentru ca, sincer, cred ca am avut tot timpul din lume sa pot scrie. Dar de ce nu am facut-o? Trebuie sa recunosc, din lene! Mi-e rusine sa o zic...

Dar hai sa trec la lucrurile cu adevarat serioase! Ce am mai facut eu vara asta? In primul rand, am mai fost pe ici-colo. Am fost si la mare. Da, da, ati citit bine, la mare! Nici eu nu credeam ca ajung vara asta, dar iata ca am avut ocazia ca timp de o zi sa ma bucur de soarele si de plaja din Mamaia. Ce sa zic de statiune? Destul de frumoasa si bine-amenajata. Lume multicica...Preturile...deh, la nivelul bine-cunoscut.

Mai departe...am petrecut 2 saptamani interesante langa Zalau. La bunicii prietenei mele. Da, o experienta interesanta, pentru ca, in afara de obiceiurile zonei, am avut "sansa" de a testa si spitalul judetean Salaj din Zalau. Nu voi dezvolta mai mult acest subiect, decat spunand ca aceste institutii de stat ar trebui sa primeasca mai multa atentie din partea administratiilor judetene si din partea Ministerului Sanatatii. Dar nu ma voi arunca la a face acuzari politice, pentru ca nu prea cadreaza cu domeniul meu. Una peste alta, a fost frumoasa perioada petrecuta acolo.

Restul timpului l-am petrecut in minunatul si eternul Bucuresti. Si sa stiti ca unele zile chiar au meritat traite in capitala. In ultimii ani, Bucurestiul a devenit din ce in ce mai mult o capitala culturala, asemanatoare cu cele europene. Avem spectacole de opereta si opera, de teatru in aer liber, de street-theatre, stagiuni si expozitii estivale, festivaluri si concursuri de tot felul. Spre exemplu, s-a redeschis Gradina de Vara Herastrau, unde o data pe luna se pot urmari spectacole ale Teatrului National de Opereta "Ion Dacian", precum si comedii de succes ale Teatrului de Revista "Constantin Tanase".

Ce v-as mai putea spune si recomanda este faptul ca peste doua saptamani are loc "concertul" de deschidere al Festivalului si Concursului International "George Enescu", ajuns la cea de-a XIX-a editie. De ce am pus concert intre ghilimele? Pentru ca anul acesta, organizatorii au ales ca manifestarea culturalo-muzicala sa fie deschisa nu de un concert simfonic, ca pana acum, ci de opera enesciana "Oedipe". Productia este una noua, realizata in colaborare cu Theatre Capitole du Toulouse, iar in rolul titular va evolua baritonul Franck Ferrari. De-a lungul a cele 30 de zile ale festivalului, vom putea urmari nume mari ale muzicii internationale: Martha Argerich, Daniela Dessi, Alexandru Tomescu, Nelson Freire, Helene Grimaud, Dan Grigore, Fabio Armiliato, Franco Farina, Lado Ataneli, Iano Tamar, Charles Dutoit, Keri Lynn-Wilson, Horia Mihail, Cristian Mandeal, Horia Andreescu si mult, multi altii. De asemenea, orchestrele conduse de dirijori de renume vor fi unele la fel de cunoscute: Royal Philharmonic Orchestra, Philharmonia Orchestra, Orchestra del Maggio Musicale Fiorentino, Filarmonica "George Enescu", Orchestra Nationala Radio, Orchester des Bayerischen Rundfunks, Orchestre Nationale de France.

Va voi tine la curent de-a lungul festivalului cu evenimentele cele mai importante. Pana atunci, insa, va doresc vacante si concedii placute, pentru cei care inca mai beneficiaza de asemenea lucruri. Pentru ceilalti, spor la munca si nu lasati criza sa va afecteze! ;)

Regal actoricesc

2009-05-27T10:19:00.003+03:00

Dacă urmăriţi cu atenţie programul Teatrului Naţional din Bucureşti, o să observaţi un lucru, la prima vedere, obişnuit pentru aşa un teatru: aproape săptămânal, uneori şi de două ori pe săptămână, apare pe afiş titlul “Egoistul”, la Sala Amfiteatru. Până aici, nimic ieşit din comun. Dar dacă citiţi cu atenţie distribuţia sau dacă o ştiţi dinainte, atunci veţi fi foarte surprinşi, într-un mod plăcut, bineînţeles. Căci personajul principal al acestei comedii cu accente melancolice, Leon Saint-Pe este interpretat de nimeni altul decât de Maestrul Radu Beligan. Nu este nevoie să exprim alte cuvinte pentru a vă face cunoştinţă cu dumnealui, deoarece este foarte cunoscut şi apreciat nu numai la nivel naţional, ci şi internaţional. Iar faptul că la vârsta dumnealui, reuşeşte să susţină un spectacol atât de greu la un nivel atât de ridicat şi încă de mai multe ori pe săptămână, uneori, este demn de toată stima, aprecierea şi lauda.

“Egoistul”, de Jean Anouilh, este considerat de critica dramatică drept piesa-testament a autorului francez, deoarece adună în ea întreaga ultimă parte a vieţii dramaturgului. Este, însă, şi o satiră la adresa omenirii, un semnal de alarmă pe care Anouilh îl trage pentru a ne atenţiona parcă: “Fiţi generoşi! Nu fiţi egoişti!”, cu toate că, în piesă, chiar Leon are o replică prin care afirmă că “toţi suntem egoişti mai mult sau mai puţin!”.

Leon Saint-Pe este un dramaturg ieşit la pensie, pentru care viaţa deja nu mai înseamnă prea mult. Ia moartea şi medicina în râs, ajungând să îi “prescrie” propriului medic tratamente împotriva stresului. Maestrul Beligan redă cu rafinament trăirile personajului său. Ne apare un bătrânel simpatic, resemnat, încă doritor de a scrie piese de teatru, aparent enervate de veşnica întrerupere cauzată de cei din jurul lui şi, în ciuda a ceea ce se poate crede, foarte deştept. Căci, deşi dă cu uşurinţă bani în stânga şi în dreapta, la prieteni sau familie, face acest lucru pentru a îşi asigura liniştea, după cum o afirmă şi el. Radu Beligan scoate în evidenţă şi faţeta melancolică, tristă a personajului, prin întoarcerile în amintire, rămânând, în acelaşi timp, uneori sarcastic şi acid, alteori glumeţ, dar mereu acuzat de egoism, acuzaţii venite din toate părţile. Cu toate că el este cel care dă bani şi nu cu împrumut, ci cu caracter definitiv, tot el este cel care primeşte numele de “egoistule” atât din partea nevestei, a copiilor, cât şi din partea celui mai bun prieten din copilărie al său, Gaston.

O altă apariţie extraordinară o are una dintre doamnele scenei româneşti, Simona Bondoc, în Ardelle Saint-Pe, soţia “egoistului” dramaturg. Doamna Bondoc realizează cu un comic de o efervescenţă şi naturaleţe fantastice şi îşi asumă cu seriozitate rolul soţiei ipocrite care se victimizează, acuzându-l la rândul ei pe Leon de egoism şi pretinzând că, deşi locuiesc separat, ea continuă să îi fie soţie in faţa legii şi că este de datoria lui să îi asigure o pensie şi un trai mai mult decât decent. Ca orice rol comic, şi cel al Ardellei este greu, dar doamna Simona Bondoc îl joacă fără niciun efort. Savuroase sunt scenele în care se foloseşte de râsul “ca un nechezat”, cum îl denumeşte Leon, şi cea în care se preface bolnavă şi vine sfâşiată de boală în casa soţului ei, apelând la acest truc sentimental doar în speranţa că îl va sensibiliza pe dramaturg. În cele din urmă îşi dezvăluie caracterul, când Gaston o laudă, asemănând-o cu soţia lui Seneca, care i-a fost devotată până la moarte, tăindu-şi venele odată cu el, moment în care Ardelle declară sus şi tare, brusc vindecată: “Eu nu tai nimic!”.

Damian Crâşmaru este o altă surpriză a acestei distribuţii excepţionale. În rolul prietenului din copilărie al lui Leon, Gaston, domnul Crâşmaru realizează, ca şi doamna Bondoc, un rol comic spumos si efervescent. Gaston, scriitor şi el, dar nu la fel de apreciat ca Leon, este mereu îndrăgostit, mereu însurat cu altă femeie şi mereu în căutarea dragostei adevărate. De aceea, nu se sfiieşte niciodată să îi ceară bani dramaturgului, în numele prieteni strânse ce îi leagă de atâţia ani. Şi cu toate că Leon îi cedează de fiecare dată, prietenul său găseşte de cuviinţă să se poarte în continuare urât cu el, declarând că este un “egoist fără margini”.

Rolurile copiilor lui Leon Saint-Pe le revin Lamiei Beligan (fiica maestrului şi în realitate), Cesoniei Postelnicu şi lui Silviu Biriş. Dintre cei trei, demn de remarcat este Silviu Biriş, cunoscut publicului şi din alte spectacole ale Naţionalului, unde dă dovadă de foarte mult talent şi conştiinciozitate în creearea rolurilor. Cu toate că face parte din tânăra generaţie, domnul Biriş a cucerit deja inimile publicului românesc. Şi în “Egoistul” creează un rol comic şi puternic, portretizându-l pe Arthur Saint-Pe, fiul dramaturgului, aflat mereu în necazuri de ordin financiar şi care, în ciuda vârstei şi a educaţiei pe care a primit-o, nu a fost în stare să îşi găsească ceva de făcut, căsătorindu-se, fără consimţământul părinţilor, cu un top-model. Prin jocul lui Silviu Biriş, descoperim un bărbat ratat, dar care se complace în starea în care se află, fiind chiar impertinent cu mama şi cu tatăl lui, pe care îl “tapează” cu fiecare ocazie.

Nu trebuie să îi uităm nici pe Sanda Toma, excepţională în rolul menajerei isterice şi disperate din cauza “ţevii de la baie, care stă să explodeze”; dar nici pe Mihai Niculescu, în rolul lui Bernard, soţul Luciei, una din fetele lui Leon, un bărbat trecut de prima tinereţe, aparent naiv, dar cu un puternic simţ al moralităţii şi care îi trece cu vederea nevestei o aventură, numai din dorinţa de a nu divorţa, căci “în familia Montmachue nu se divorţează!”.

Două apariţii plăcute le au Ileana Olteanu în Josephine, amanta fără scrupule a lui Leon, cu treizeci de ani mai tânără decât el, precum şi Tomi Cristin în rolul medicului “egoistului”. Ileana Olteanu creionează o fată cam la vreo treizeci de ani, combinată cu Leon doar din interesul de a fi promovată în lumea teatrului, dar care este mereu nemulţumită de faptul că şi-a ratat tinereţea şi aşa-zisa “vocaţie” alături de un bătrân cu gută.

“Egoistul” de Jean Anouilh este o comedie a Teatrului Naţional ce nu trebuie ratată în niciun caz. În primul rând, pentru prestaţi excepţională a Maestrului Radu Beligan, a doamnei Simona Bondoc, a domnului Damian Crâşmaru, a doamnei Sanda Toma, dar şi pentru a descoperi noi talente şi speranţe ale scenei româneşti.

Vă invit la un Regal Actoricesc, atât al celor consacraţi, cât şi al celor tineri!

Poftiţi la teatru!

Scrisoare deschisa

2009-05-24T01:13:00.002+03:00

Fac apel la voi! Ajutati-ma urgent. Am nevoie de toti cei care imi pot da o mana de ajutor. Daca nu veti actiona acum, voi regreta si eu, dar mai ales, veti regreta voi. Aceasta nu este o tentativa de infricosare in masa sau de amenintare. Este o mana intinsa. Mana mea intinsa catre inimile si sufletele voastre. Credeti-ma ca am apelat la tot ce am avut la indemana. La rude, la prieteni. Acum ma adresez tuturor celor care citesc aceasta scrisoare. Fie ei cunoscuti sau necunoscuti...

Suntem oameni cu totii, nu? Cred ca simplul fapt ca va ganditi la ce scriu acum, va face mai sufletisti decat altii care nici nu baga in seama asemenea lucruri. Un confrate, un conlocuitor, un concetatean al vostru, eu am nevoie de o vorba buna, de un sfat. Altfel simt ca ori voi innebuni, ori voi face o mare greseala. Spuneti-i prostie, spuneti-i cum vreti. Numai ganditi-va ca sunt si eu un suflet pe pamantul asta, ca Dumnezeu m-a adus aici cu un scop, nu doar de decor. Sau cel putin asa imi place sa cred. De fapt, in ultimul timp nici nu mai stiu ce sa cred despre mine. Despre lume. Parca s-a facut din ce in ce mai rea societatea asta in care traim. Mai egoista, mai inchisa.

Oare de ce, oameni buni, nu puteti sa va ganditi si la altii decat la voi? Oare de ce nu puneti suflet si in lucrurile pe care le faceti pentru altii si va dati interesul numai pentru ce faceti pentru propria persoana? Nu pot sa va inteleg. De fapt, acesta este si motivul acestei scrisori deschise! Sper sa reusesc sa realizez ceva prin ea. Sa va misc. Sa va fac sa meditati la destinul altcuiva decat doar al vostru. Sa va fac sa realizati ca mai sunt si altii pe lumea asta, nu doar voi!

O sa va intrebati sau o sa ma intrebati de ce sunt atat de disperat? Atat de trist? De ce am hotarat sa scriu toate acestea, fara sa ma mai gandesc la nimic...Si veti avea dreptate sa va puneti asemenea intrebari. Poate ca o fac din nebunie. Poate ca e un gest final disperat de a face apel la cei din jurul meu. Sau poate ca e doar o smecherie, un truc, prin care sa va atrag atentia. Nici eu nu stiu ce sa va zic. Tot ce stiu si ce va pot marturisi e ca simt o mare durere, un gol in stomac. Nici nu imi mai gasesc ideile si cuvintele usor. Mi-e si frica sa ma uit ce am asternut pana acum pe hartie. Pardon, pe ecran. Iata, ca nici ce spun nu mai stiu.

Va rog din tot sufletul, ajutati un suflet chinuit si amarat de propria existenta! Nu il lasati sa se piarda. Pentru ca ar fi mare pacat, nu pentru societate, ci pentru cei dragi lui, pentru familie si prieteni. Da, pe cat de amarat si disperat par, am si eu o familie, am amici si cunostinte si prieteni foarte buni care tin la mine. Atunci ce este cu aceasta scrisoare? Nu ma intrebati. Am scris-o intr-un moment de necugetare, poate.

Orice ar fi, sa stiti ca am aparut pe lumea asta razand si pot pleca din ea la fel de usor, zambind sau plangand. Asta depinde numai de voi. Si pot pleca acum, imediat. Sau pot astepta inca niste zeci de ani. Voi hotarati! Cheia se afla in inima voastra. Puteti sa imi deschideti usa catre o alta lume si sa ma dati pe ea afara. Sau puteti sa o deschideti, sa imi aratati din prag cum arata, dupa care sa o incuiati si sa imi spuneti: "Mai asteapta. Nu e inca timpul sa treci pragul!".

Inchei aici acest act disperat si final in speranta ca se va gasi sau se vor gasi printre voi oameni cu suflet mare si generos.

Cu stima,

doctor Serghei Andreevici Simeonov

P.S.: aceasta este ultima scrisoare trimisa de doctor, inainte de a inghiti o fiola de cianura. Asta s-a intamplat in urma cu trei zile. Si nu am putut interveni cu nimic. Semnez Ilia Ilici Liukin.

Mars contra mars

2009-05-23T16:10:00.002+03:00

Dupa cum se stie, astazi, 23 mai, incepand cu ora 17 se da startul Marsului Gay din Piata Regina Maria. In aceasta dimineata, in Bucuresti, s-a organizat un "mars contra mars". Adica cei de la Asociatia Noua Dreapta s-au reunit in centrul capitalei pentru a protesta impotriva manifestarii acestei minoritati sexuale.

Acum, eu nu am inteles cu ce ii deranjeaza pe domnii de la Noua Dreapta faptul ca persoanele de orientare gay sau lesbian isi apara drepturile si marsaluiesc in mod pasnic. Nu sunt violenti, nu sar la bataie...Pur si simplu defileaza prin centrul Bucurestiului sustinandu-si drepturile si cauza. Nimeni nu este obligat sa li se alature. De vreme ce in toate marile capitale europene si mondiale se desfasoara acest gen de manifestatii, nu inteleg de ce la noi nu ar putea avea loc.

Poate pentru ca inca am ramas in Evul Mediu. Poate pentru ca suntem atat de inchisi la minte incat nu ii putem accepta si pe cei care sunt de alte orientari decat noi. Pai asa, ar trebui si eu sa ies in strada si sa marsaluiesc contra catolicilor sau mai stiu eu carei religii pentru simplul fapt ca nu au aceeasi orientare religioasa. Sau poate ca ar trebui organizate niste marsuri contra minoritatilor etnice, nu? Asa ceva este de neimaginat intr-o capitala a Uniunii Europene. Si mai zicem ca suntem moderni. Aiurea! Sunt doar niste aere pe care ni le dam, fara sa tinem cont de adevaratul sens al cuvantului "modern".

Romania si romanii trebuie sa se schimbe si asta cat mai repede!

La urma urmei, pretindem a fi o societate democratica, in care fiecare AR TReBUI (si subliniez modul conditional-optativ) sa fie liber sa spuna ce gandeste, bineinteles fara a atenta la siguranta sau libertatea concetatenilor. Dar la noi e ca pe vremea lu' Impuscatu'! Hala democratie! Asa democratie, mai bine lipsa!

Clasic şi contemporan

2009-05-08T23:26:00.006+03:00

Opera Naţională din Bucureşti a mai adăugat un titlu repertoriului său deja foarte bogat. Vorbesc aici despre spectacolul de balet “Femei”, realizat de Gheorghe Iancu, cel care semneaza şi regia, coregrafia şi libretul. Coloana sonoră este alcătuită din cântece ortodoxe ruseşti, precum şi din lucrari camerale şi simfonice ale compozitorilor Serghei Rachmaninoff, Dimitri Shostakovich şi Paul Hindemith.

Coregrafia maestrului Iancu este una ce îmbină elemente şi gestica baletului clasic cu cele ale dansului contemporan. Coregraful nu a renunţat la tradiţionalele poante, aşa cum se obişnuieşte în noile forme de dans cult, dar, în acelaşi timp, nu a păstrat foarte multe mişcări din genul clasic.

Libretul acestui spectacol este inspirat dupa nuvela “Femei” a lui Anton Pavlovici Cehov şi vorbeşte despre perfidia femeii şi, în special, a femeii îndrăgostite. Pentru a rămâne cu bărbatul iubit şi dorit, Maşa, personajul principal, îşi otrăveşte soţul după ce îl înşelase cât timp acesta fusese la război. Amantul Maşei, impresionat de destinul femeii ajunse după gratii din cauza a ceea ce făcuse, hotărăşte să o ia pe fetiţa Maşei şi să plece în lume. Ajunşi la un han, Amantul le povesteşte celor două femei întâlnite aici tot ceea ce se întâmplase cu femeia pe care o iubise. Acestea, neglijate la rândul lor de proprii soţi, iau modelul Maşei şi îşi otrăvesc partenerii de viaţă. Ultimul gest din spectacol îi revine fetiţei, un gest ce arată prelungire din generaţie în generaţie a sufletului femeii îndrăgostite şi obsedate de bărbatul dorit.

La premiera spectacolului, rolurile au revenit Adelei Crăciun (Maşa), lui Alin Gheorghiu (Soţul), lui Gigi Ungureanu (Amantul), Laurei Blică-Toader, Biancăi Fota (Varvara şi Sofia, cele două femei de la han), lui Valentin Stoica, lui Silviu Tănase (Aleksei şi Fiodor, soţii celor două femei de la han) şi, nu în ultimul rând, Marinei Grecu (fetiţa Maşei).

Adela Crăciun a creat o Maşa extreme de sensibilă şi delicată, simţind cu toată fiinţa ei tragedia personajului întrupat. De asemenea, ca rolul Reginei-Mame din “Lacul Lebedelor”, şi acest rol cere o plasticitate, o elasticitate şi o forţa foarte mari, lucruri de care Adela Crăciun a dat dovadă şi pe care le-a realizat cu talent şi dedicare. Alin Gheorghiu a creat unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale de până acum: Soţul. Am observat la el maturitatea omului căsătorit, care are deja o familie în realitate. Toate acestea s-au văzut în modul de exprimare, de trăire al personajului. La început, apare ca un bărbat foarte îndrăgostit de proaspăta lui soţie, pasional şi senzual în noaptea nunţii, distrus când trebuie să plece în armată, extrem de fericit când se întoarce şi îşi vede fetiţa, pentru ca, în cele din urmă, să devină violent faţă de Maşa şi să o bată. Scena morţii Soţului este creată foarte real. Nimic exagerat, forţat sau fals în jocul scenic al lui Alin Gheorghiu.

Demni de remarcat şi apreciat pentru talentul, tinereţea şi avântul lor artistic sunt şi Gigi Ungureanu, sublim în adagio-ul cu Maşa, Bianca Fota şi Laura Blică-Toader, extrem de dramatice în rolurile celor două femei, una neglijată de soţul ei şi cealaltă abuzată de bărbatul ei, precum şi Silviu Tănase şi Valentin Stoica.

Scenografia spectacolului este semnată de Luiza Spinatelli, una dintre cele mai mari scenografe ale momentului, care a colaborat şi colaborează cu teatre de operă din toată lumea, cum ar fi Teatro alla Scala, din Milano sau Opera Garnier, din Paris. Decorul redă perfect atmosfera de pustiu, de imensitate, de nesfârşit al Rusiei, cu eternele ei păduri albe de mesteceni. Copacii aceştia, reprezentaţi şi de scenografă, devin către sfârşit barele închisorii în care se află Maşa, un simbol ce pe mulţi îi poate duce cu gândul la nefericita Siberie, acea pustie, nesfârşită şi imensă temniţă, din care nu prea aveai scăpare.

Spectacolul de balet “Femei” prilejuieşte întâlnirea cu mari artişti şi este, de asemenea, una dintre foarte puţinele lucrări cehoviene transformate prin limbajul dansului.

"Giselle" si sensibilitatea franceza

2009-05-05T16:21:00.004+03:00

In data de 2 mai 2009, a avut loc, la Opera Romana din Bucuresti, premiera baletului "Giselle". Eu as zice, mai degraba, ca a fost o reluare a acestei perle clasice franceze. Acest balet nu a mai fost reprezentat pe scena Operei bucurestene din anul 2003. Asa ca noua premiera (reluare) a fost foarte binevenita.

Multi dintre spectatori au declarat ca le era dor sa vada asa un spectacol frumos cu "Giselle". Eu tin minte ca i-am urmarit in trecut, in rolurile principale pe Simona Somacescu si pe Alin Gheorghiu. Asta se intampla cam prin 2001-2002. Nu o voi putea pe doamna Somacescu si modul ei de a interpreta, in finalul actului I, scena nebuniei, atat de grea si de dramatica. Dar nici felul lui Alin Gheorghiu de a da viata Printului Albert si de Variatia lui din Pas-de-deux-ul celui de-al doilea act. In seara premierei, rolurile Gisellei si al lui Albert au fost interpretate de rusoaica Anstasia Kolegova, prim-solista a renumitului Teatru Mariinski din Sankt-Petersburg, si de prim-solistul operei din Bucuresti, Ovidiu Matei Iancu. Balerina rusoaica, foarte inalta fiind, a interpretat cu mare gratie si sensibilitate actul al 2-lea, cand a aparut din mormant, in chip de iala. Insa scena nebuniei din finalul primului act a fost lipsita de dramatism si de vlaga. As fi cerut si m-as fi asteptat la mai mult talent interpretativ-artistic din partea unei soliste a Mariinski-ului.

Ovidiu Iancu a fost un Albert satisfacator. Insa nu la nivelul la care m-as fi asteptat. Sariturile dumnealui au fost foarte impresionante, la fel ca intreaga tehnica. Dar, avand grija la toate detaliile tehnice, a omis partea dramatica, astfel incat nu am prea putut simti nimic in urma interpretarii dumnealui.

In schimb, Alin Gheorghiu, care, de aceasta data, a evoluat in rolul padurarului Hans, a fost deasupra tuturor. Desi aceasta partitura nu ofera prea multe unui balerin, domnul Gheorghiu a reusit sa faca din Hans un om! Cu trairi interioare si exterioare puternice. Pot spune ca l-a umbrit pe Albert, deoarece am simtit la el remuscarea si tristetea fata de moartea Gisellei, dar si spaima incercata la intalnirea cu ielele si cu regina acestora, Myrtha.

Scenografia actului I a fost aproape identica cu cea a spectacolului de acum 6 ani, lucru ce a nemultumit pe multi, deoarece ne asteptam la ceva nou. Dar noutatea a venit, odata cu cel de-al doilea act, care infatisa un luminis in padure, in apropierea mormantului Gisellei. Un decor mirific, de basm, ceva intre vis si cosmar. Pentru ca, nu e asa, ielele pot inspaimanta pe oricine, in ciuda gratiei si a frumusetii lor nepamantene.

In concluzie, premiera cu "Giselle" a fost reusita, prilejuind reintalnirea cu o partitura si o bijuterie a baletului clasic si a muzicii romantice franceze. De asemenea, din distributia foarte mare a baletului, imi dau seama ca, in viitor, vom putea admira balerine foarte talentate in rolul titular, dar si in rolul Myrthei. Le urez tuturor din colectivul acestui spectacol mult succes si forta de munca!

PASTE FERICIT!

2009-04-19T00:50:00.003+03:00

PASTE FERICIT SI HRISTOS A INVIAT!

FIE CA LUMINA SFANTA A INVIERII SA VA ADUCA PACE, BUCURIE SI ARMONIE IN SUFLETE, IN CASE SI IN FAMILIE!

"Regele Lear"...la puterea feminina

2009-04-13T15:14:00.003+03:00

În vara anului 2008, au avut loc la sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra patru repetiţii generale cu public pentru piesa “Lear” de William Shakespeare. Fiind permis accesul publicului şi fiind destul de puţine locuri în sală, s-au pus în vânzare bilete pentru acest eveniment deosebit. De ce spun deosebit? Pentru că regia acestui spectacol este semnată de un mare nume de pe scenele internaţionale de teatru şi operă: Andrei Şerban. “Lear” este primul spectacol montat în Bucureşti după mai bine de cincisprezece ani şi poartă amprenta puternică Şerban. Dar un motiv în plus, pe lângă cel al regiei este distribuţia piesei, care a atras şi încă atrage foarte multă lume către acest spectacol deosebit: o distribuţie exclusive feminină.

Cine altcineva ar fi putut să interpreteze rolul regelui marginalizat şi batjocorit de fetele lui, dacă nu Mariana Mihuţ, care face unul dintre cele mai bune roluri ale dumneaei din întreaga carieră. Doamna Mihuţ este magistrală în rolul unui tată ajuns la mila propriilor copii. Doamna Mihuţ a declarat într-un interviu că i s-a părut foarte interesantă ideea lui Andrei Şerban de a monta piesa shakespeariana numai cu femei, deoarece ideile, concepţiile şi atitudinile personajelor pot fi ale ambelor sexe, iar Lear poate fi foarte uşor văzut ca o mamă disperată din pricina respingerii de către fiicele ei.

Ce a vrut însă, într-adevăr să spună Andrei Şerban cu acest spectacol? Chiar el însuşi a spus că, într-o mică parte l-a dorit ca un manifest, ca o răsturnare a situaţiei femeii din vremea lui Shakespeare. În acele timpuri, după cum prea bine se ştie, femeilor nu li se îngăduia să apară pe scenă şi toate rolurile erau jucate de bărbaţi, inclusive cele feminine. Este foarte clar că alegerea unei distribuţii formată numai din doamne şi domnişoare este o replică adusă ridicolei interdicţii din secolul al XVI-lea.

Pentru rolul titular, Mariana Mihuţ a fost deja nominalizată la premiile UNITER 2009, la categoria “Cea mai bună actriţă” în rol principal. Şi pe bună dreptate. Este, într-adevăr, unul dintre cele mai reuşite şi grele, in acelaşi timp, roluri din cariera dumneaei de până acum. Dacă în “Căsătoria”, de Gogol, în “Unchiul Vanea”, de Cehov sau în “Sorry”, de Aleksandr Galin, doamna Mihuţ realizează roluri comice sau tragic-comice, în Lear vedem o cu totul altă faţetă a actriţei: aceea tragică, de om adus la limita răbdării şi a nervilor, pe care le depăşeşte, în cele din urmă, înnebunind. Jocul acesta periculos al nebuniei unui tată părăsit de fetele lui şi lăsat în voia sorţii şi a naturii este redat cu măiestrie de Mariana Mihuţ. Sunt nuanţate cu fineţe trecerile aproape imperceptibile sau alteori violente de la râs la plâns, de la calm la nervozitate, de la normalitate la nebunie şi invers. Scenele dintre Lear şi fetele sale, dintre Lear şi Bufon sau dintre Lear şi Gloucester sunt de o mare intensitate, duse până la paroxism uneori.

Şi dacă tot am vorbit de Gloucester, în acest rol putem revedea alte două mari actriţe: Dana Dogaru şi Valeria Seciu, aceasta din urmă fiind şi dumneaei nominalizată la premiile UNITER 2009, pentru acest rol, la categoria “Cea mai bună actriţă în rol secundar”. Jocul celor două este foarte diferit. În timp ce Dana Dogaru realizează un rol destul de hotărât şi puternic, în ciuda nenorocilor prin care trece, acelaşi rol este interpretat cu fineţe de Valeria Seciu. Aceasta din urmă scoate la iveală un Gloucester obosit, îmbătrânit şi chinuit de prostată (un detaliu adăugat personajului de regizor), un tată care, ca şi regele, îşi alungă şi dezmoşteneşte pe nedrept fiul legitim şi îl îmbrăţisează pe Edmund, bastardul şi un şarpe prefăcut, doritor să pună mâna pe averea si titlul tatălui său.

Şi în rolul lui Edmund putem revedea şi readmira o actriţă care a lipsit o perioadă destul de lungă de pe scena românească, şi anume Ioana Pavelescu. Edmund, un alt rol foarte ofertant şi pe care doamna Pavelescu îl redă cu maturitate şi o forţă interioară extraordinară şi de neaşteptat. Vedem la dumneaei un Edmund vulgar, dornic şi înnebunit de putere, lipsit de orice morală, brutal şi sever. Un om cu care nu ai vrea să ai de-a face în viaţa de toate zilele, dar peste care dăm în orice situaţie reală.

Iată de ce piesele lui Shakespeare, ca şi cele ale lui Ibsen sau Cehov sau Caragiale, sunt considerate capodopere: pentru că rezistă timpului datorită problemelor sociale puse şi a caracterelor umane valabile în orice perioadă istorică.

După “O trilogie antică”, din 1990, “Livada cu vişini”, din 1990, ambele la Teatrul Naţional din Bucureşti, după “Pecăruşul” de la Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu şi după “Unchiul Vanea”, la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca, Andrei Şerban a revenit în forţă pe o scenă românească şi, folosindu-se numai de cele mai bune actriţe bucureştene, a creat una din capodoperele sale, care va sta ani de-a rândul lângă titlurile amintite mai sus: “Lear”, de William Shakespeare.

Unora le place...jazz-ul

2009-04-13T13:41:00.002+03:00

Pe strada Buzeşti, în zona Pieţei Victoriei, se află o elegantă intrare în clubul Elements. Un loc de care până acum vreo două săptămâni nu auzisem. Dar iată că pe data de 2 aprilie am avut ocazia să intru şi eu în acest club-bar-restaurant frecventat de “lumea bună” a capitalei. “Cu ce ocazie?”, o să vă întrebaţi. Şi eu am să vă răspund: “Pentru că am fost invitat la un recital unic de jazz”. Un mini-concert susţinut de cunoscuta solistă Ozana Barabancea.

De Ozana Barabancea îşi pot aduce bine aminte, cei care au văzut-o, din musicalul “Chicago”, care s-a aflat până anul trecut în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti. La începuturile acestui spectacol, dumneaei s-a aflat în “culisele”, fiind consilier si pregătitor vocal şi musical al artiştilor care evoluau în musical. Din stagiunea 2007-2008, către sfârşitul acesteia, Ozana Barabancea a ieşit în faţa publicului, interpretând rolul Mamei Morton, gardianul închisorii Cook, în care se desfăşoară această piesă. În acest rol, doamna Barabancea şi-a dovedit nu numai calităţile vocale de excepţie într-ale jazzului, dar şi cele actoriceşti, ridicându-se la înălţimea colegelor dumneaei de scenă. Am văzut cu această ocazie, o Mama Morton plină de temperament volcanic, plină de haz si de nerv.

Apoi, am cunoscut-o pe Ozana Barabancea în ipostaza de interpret de operă, dumneaei făcând parte din corul Operei Naţionale din Bucureşti. Trebuie să vă mărturisesc că, deşi este în cor, Ozana reuşeşte de fiecare dată să iasă în evidenţă, din nou datorită harului actoricesc cu care a fost înzestrată. Astfel, mi-am dat seama că este şi o persoană extrem de ambiţioasă, neplăcându-i să se complacă în mediocritate şi întotdeauna ieşind deasupra tuturor colegelor dumneaei din formaţia aceasta a Operei.

Revenind la data de 2 aprilie, vă spun cu mare bucurie în suflet că am asistat la un recital de zile mari. Concertul a purtat titlul de “Broadway in Elements”, dar a cuprins nu numai hituri din musicaluri celebre de pe Broadway, cum ar fi “Cabaret”, “Chatanooga Choo-Choo” sau “Chicago”, ci şi numere de jazz incredibile din punct de vedere vocal. Oricine, chiar şi necunoscătorii şi neiniţiaţii în jazz, poate să îşi dea seama de talentul extraordinar al Ozanei Barabancea şi, de asemenea, de influenţa extreme de mare pe care a avut-o asupra ei profesoara Anca Parghel. Căci şi Ozana, asemeni unei alte distinse colege a dumneaei, Irina Sârbu (cu care a susţinut şi un duet în cadrul recitalului), a fost eleva marei soliste de jazz. Cred că Anca Parghel a fost foarte mândră de o aşa elevă şi cred că, dacă încă ar mai fi fost printre noi, ar fi fost prima care ar fi felicitat-o la sfârşitul concertului din Club Elements. Chiar şi aşa, de acolo de unde e, a fost foarte încântată de doamna Barabancea.

După cum am amintit şi mai sus, în cadrul acestui recital, Ozana Barabancea a avut şi două invitate cu care a interpretat două melodii de jazz: Irina Sârbu şi Aylin Cadâr (cunoscută din serialul “Cu un pas înainte”). Aşa cum Anca Parghel a transmis mai departe arta interpretativă a jazzu-ului, aşa continuă tradiţia doamna Barabancea, dumneaei fiindu-i profesoară lui Aylin şi unor eleve de la Şcoala Populară de Arte din Bucureşti.

Sper din tot sufletul sa o revăd în curând într-un recital cel puţin la fel de bun ca cel din 2 aprilie şi, pe această cale, vreau să va fac şi dumneavoastră, stimaţi cititori, o invitaţie. Vă asigur că de această dată, la “pomul lăudat” din proverb, chiar merită să mergeţi cu sacul. Cu unul mare. Căci acest “pom” este plin de roade muzicale şi artistice, nu este lăudat aiurea şi poartă două nume de aur: OZANA BARABANCEA!

Hai, poftiţi la muzică!

Blog interesant

2009-03-18T23:44:00.001+02:00

Postez linkul catre un blog pe care il urmaresc si pe care il recomand tuturor

http://cenacluldeseara.blogspot.com

Carnaval de suflete

2009-03-18T22:52:00.004+02:00

Mergeam linistit pe straduta din fata casei mele, cand, deodata, ca din senin, mi-a aparut in fata ochilor ceva ciudat. As fi zis ca e om, dar ma impedica fata de bursuc roz pe care o avea. Va dati seama, bineinteles, ca m-am speriat groaznic. "Linisteste-te!", mi-am zis in sinea mea. "Ori e un vis urat, ori ai baut putin cam prea mult vin la Popesti!". Niciuna din variante nu era reala. Vis nu era, pentru ca imi dadeam seama de realitatea din jurul meu. Cat despre Popesti, nu cunosc pe nimeni cu numele asta. Asa ca ceea ce vedeam trebuia sa fie real. Am intors repede capul in stanga, in dreapta sa vad daca a mai observat cineva strania aparitie. Dar sa vedeti minune! Cand am reintors capul catre fiinta aceea, aceasta disparuse la fel cum aparuse. Brusc.

"Ce se intampla cu mine?", am inceput sa ma intreb. "Am innebunit?"... Imi spusese psihologul meu ca, din cauza tratamentului pentru insomnie pot avea halucinatii. Dar nu chiar ziua in amiaza mare pe strada. "Nu, nu! Asta trebuie sa fie lucru necurat!", am conchis eu si mi-am continuat calm drumul catre casa. Dar nu fac bine doi pasi, ca, iata, imi apare o noua ciudatenie: un arici avand figura unui fost prieten din copilarie. "Ei, nu! Ca asta e prea de tot! Ce am? Nu mai gandesc cum trebuie?".....

..........................................................................................................................................................................

Mastile se roteau in jurul meu intr-un ritm fulminant. Revedeam vechi figuri cunoscute: colegi din scoala primara, directoarea liceului unde a invatat surioara mea, mama cand era tanara, chiar surioara mea asa cum arata cu doua zile inainte de a muri, sotia si copiii mei la care visam mereu, dar pe care nu ii aveam inca. Se valsa. Daca tin bine minte, era melodia aceea celebra a lui Strauss....ah, cum ii zice?....asa, "Rosen aus dem Sud"-"Trandafiri din Sud". Ce muzica! Ce geniu a fost si Strauss.

Cand aveam 10 ani, parintii ma duceau in parcul din centrul orasului sa ascult muzica de duminica, interpretata de fanfara militara a localitatii noastre. Acolo m-am delectat prima oara cu marsuri de Johann Strauss tatal, Johann Strauss II si cati si mai cati. Acolo am auzit-o pentru prima data pe Olga Varascu, cea care avea sa devina cantareata mea preferata de opereta. Ce seri erau acelea...Ce zile minunate...

..........................................................................................................................................................................

Ma simt atat de linistit si de usor. Inca mai aud valsul din seara balului. Insa de data asta, toti participantii la petrecere sunt asezati in jurul patului meu si ma privesc zambind. Oare de ce? De ce sa se bucure ca ma duc atat de repede? M-as fi asteptat ca macar surioara mea sau mama sa imi planga disparitia. Dar tocmai ele par atat de calme si de fericite. Poate or fi doar halucinatiile mele. Ah, doctore, doctore! De ce m-am lasat pe mana ta? Tu m-ai adus aici. Medicina nu e buna la nimic. Doar la omorat oameni. Uitati-va, mor cu zile, si medicina ce face? Singura mea speranta e Dumnezeu. Dar daca ma abandoneaza si el, voi ramane singur in pustiu....

Mi-a trecut durerea. Ma ridic din pat, incep sa alerg prin camera. Pot sa dansez, eu care nu puteam pune un picior in fata altuia fara sa ma calc. E divina senzatia, e asa fru...moa.....sa...... Sunt un fulg si zbor pentru totdea......

The Abyss

2009-03-10T17:36:00.004+02:00

Falling too deep within my own Universe caused my heart to explode into a thousand pieces. Now and forever I will be a part of the abyss that engulfs around us. I am Eternity. I am Time. All of you should bow to me. You should become aware of the power within my hands, my head, my heart and all of my being. I am going to punish all the traitors, all those who betray their faith, their country, thei mothers, their families. I am not God! I never said that! I am just his tool. His tool for punishing the Evil that rules this world.

Go on...that's it. Ask yourselves if you are the ones who will perish under my rule of honesty and cruelty. Because I am not going to forgive anyone. You shall all die if you do not commence to understand your mistakes and try to do only good. At least, in the time you have left.

What is time? It is a substance...is it not? An abstract thing: you cannot touch it, yet you feel it. You fools...You feel me. Because I am TIME! You all pass through me towards the waterfall of you life. Your minds are too narrow to see the end. But the Undying Lands wait for those with a pure heart. Prepare your souls, ye mortals! The mountain is ending now and here. Do not waist your time by living without a purpose. Give your destiny a meaning. Leave this world with your chin up high.

Go on into the abyss!

Go!

2009-03-10T10:26:00.003+02:00

I thought I had everything. But I don't. I lost it all. The fire that destroyed my house and family also destroyed my entire life and Universe. Andrej Andrejewich was going to pay for all this. But now what do I find out? That he's fled the town and left me, my wife and Ilja, my only son left from that disaster, practically starving. Everything has ended for me. But not for my family. They must live and they must be happy and wealthy as up until now. They must not know hunger and thirst, cold and evil. Especially Ilja, my son, my pride. I thought I coul offer him exactly what I didn't have and receive from my drunkard of a father. But it's all gone. What shall I do? What must I do? Everywhere I look, I see only ruins and ashes and all that's left from our mansion and farm are two little kittens. Who knows why? At first, I thought God had played me a very bad joke. But now that I think of it maybe not...

Oh, what's the matter with me? I am just kidding myself. How can two little and almost as starving as us kittens even begin to help our situation. No....everything is lost now....forever....

Wait, I have an idea! Maybe Boris Andreewich can help us. I'll go to him roght now. God help us. There may be a way out of all this for us.

Arte diverse

2009-03-10T09:48:00.003+02:00

Hello tuturor! Scriu cu o mare intarziere (intarziere pt mine, obisnuit sa scriu aproape zilnic). Dar am avut mult de facut saptamanile astea. Am avut de mers la multe spectacole. Ca sa am ce sa scriu aici, de fapt, nu? Acum sa va tineti bine, caci am multe de povestit.

In primul rand, am revazut spectacolul de balet "Femei", in regia si coregrafia lui Gheorghe Iancu. De data aceasta, in rolul Masei, rolul principal feminin, a evoluat Corina Dumitrescu, dupa o lunga absenta de 2 ani si jumatate aproape, absenta datorata noii sale calitati de mamica. :) Mi-a placut foarte mult interpretarea dumneaei. A fost foarte expresiva, a fost foarte trait rolul creat de ea. Da, si Adela Craciun mi-a placut, insa ea e mai mult tehnica, plastica, fara sa transmita niste emotii atat de puternice. De fapt, aceasta din urma transmite un alt gen de sentimente, mai violente, datorita perfectiunii corporale cu care executa acest rol. La Corina Dumitrescu s-au vazut si sentimente mai adanci, ca iubirea pentru Amantul ei, cand dezgust, cand o slaba dragoste fata de Sotul ei. Si faptul ca este proaspata mamica si-a spus cuvantul in relatia de pe scena cu fetita personajului pe care il interpreta. S-a observat si maturitatea artistica a Corinei Dumitrescu, trecuta prin atatea roluri mare clasice, dar si neo-clasice si moderniste.

Acum, in rolul Sotului, ca si pana acum, a fost Alin Gheorghiu, care, dupa cum am mai spus este unul din cei mai mari balerini romani si internationali. Indraznesc sa spun, o stea a baletului. Si aveam nevoie de asemenea oameni si la Opera din Bucuresti. In spectacolul de sambata, 7 martie, domnul Gheorghiu mi-a dat ocazia sa retraiesc atat de puternicele emotii pe care le ofera rolul dumnealui. La inceput, a fost un barbat fericit, foarte indragostit de sotia lui, dar si putin naiv care nu isi da seama de suferinta ei interioara si de dezgustul ei fata de intreaga prima noapte de dupa nunta. Catre sfarsit, cand se intoarce din armata, isi da seama ca a fost uitat si inselat si devine o furie dezlantuita impotriva Masei. L-am vazut pe Alin Gheorghiu in multe roluri clasice: "Kascei" (din "Pasarea de Foc"-Stravinski), "Albert" (din "Giselle"-A. Adam), "Siegfried" (din "Lacul Lebedelor"-Ceaikovski), rolul principal masculin in "Paquita"-L. Minkus, "Basilio" (din "Don Quijote"-L. Minkus), "Phoebus" (din "Cocosatul de la Notre-Dame"), "Alexei Vronski" (din "Anna Karenina"-Ceaikovski), "Antoniu" (din "Noaptea Walpurgiei", in opera "Faust"-Ch. Gounod). Acum, in ultimii doi ani, l-am urmarit in 2 roluri care m-au impresionat foarte, foarte mult: Deirfgeis, personajul negativ din "Lacul Lebedelor", si in care Alin are un mare Adagio cu Regina-Mama, acesta fiind, pentru mine, cel putin, varful spectacolului, momentul cel mai asteptat; si mai este acum Sotul din "Femei", care dupa cum am povestit mai sus, m-a marcat extraordinar de mult.

In al doilea rand, am revazut "Straini in noapte", o superba comedie romantica, scrisa de celebrul dramaturg Eric Assous. Dupa cum putem citi si in programul de sala, premiera acestei piese a avut loc nu cu foarte mult timp in urma la Paris, in rolul principal aparand, pentru prima data in teatru, marele Alain Delon. La 70 de ani iata ca s-a hotarat sa faca si teatru. Asa cum si la noi, la 70 de ani, Florin Piersic s-a decis sa revina pe scena. Si bine a facut, pentru a da prilejul si tinerilor sa il vada live jucand.

Inainte de inceperea spectacolului, maestrul a iesit in fata publicului, pentru a ii ruga foarte politicos sa inchida functionarea telefoanelor mobile. Bineinteles, ca nu au fost singurele cuvinte spuse, ci s-a asezat la o mica povestire cu auditoriul. Dar a spus asa lucruri frumoase si comice, incat acest moment a constituit un mini-spectacol in spectacol, un prolog, mai bine zis.

Piesa, in sine, este foarte bine scrisa. Iar Florin Piersic si cu Emilia Popescu ofera o interpretare extraordinara a personajelor Juliette si Pierre, care se intalnesc aparent intamplator intr-o seara intr-un bar din Paris. Emilia Popescu este, pe rand, fata cuminte, prostituata, jurnalista, manichiurista pusa sa il seduca pe barbat si, in final aflam....surpriza. Pe care nu o voi dezvalui aici. Va las sa vedeti spectacolul. Maestrul face un rol de milioane. Are si el o serie de transformari: este, pentru inceput, barbatul fermecator, care a invitat o fata frumoasa acasa. Apoi devine putin neplacut surprins la aflarea vestii ca Juliette este, de fapt, una din acele "femei pierdute". Se impaca repede cu ideea, insa, fiind chiar gata sa plateasca. Trece dupa aceea la statutul de barbat plictisit si beat, fara puterea de a mai discerne binele de rau si pe Juliette de sotia lui. Finalul pe care il realizeaza cei doi este minunat: trec cu o mare usurinta de la nervozitate comica la sentimentele mult mai adanci, pe care le puteti observa daca veti vedea piesa, caci nu vreau sa stric surpriza.

Deocamdata, cam atata. Cu o noua ocazie de a vedea ceva interesant, voi posta aici negresit.

Tuturor le doresc o primavara frumoasa, plina de flori, veselie, sanatate, succese, iubire multa si nu in cele din urma: SANATATE, ca-i mai buna decat toate! Sa va ajute Dumnezeu!

Alin Gheorghiu si spectacolul "Femei"

2009-03-02T10:59:00.000+02:00

Intr-adevar, eu prima data am fost la opera chiar la un spectacol de balet. Aveam vreo 5-6 ani. Dar nu am sa uit niciodata spectacolul cu "Pasarea de Foc". In rolul lui Kascei l-am vazut prima oara pe Alin Gheorghiu. De ce spun ca nu o sa il uit? Pentru ca prin rolul acesta al vrajitorului, intr-adevar m-a vrajit si mi-a ramas in suflet si in inima. Dupa Kascei, l-am vazut in Albert, rolul principal masculin din "Giselle". Un alt rol pe care l-a facut superb. Si au urmat multe spectacole memorabile: "Don Quijote"-Basilio, "Baiadera"-Solor, "Lacul Lebedelor"-Siegfried. Si, mai nou, tot in "Lacul Lebedelor" l-am admirat in Deirfgeis, alter-egoul negativ al lui Siegfried. Si, cum a spus Natalia Birau, un Deirfgeis care il eclipseaza pe Siegfried. Aseara, pe 1 martie am fost la premiera spectacolului de balet "Femei", realizat de Gheorghe Iancu. Alin Gheorghiu a fost in rolul Sotului. Un rol dificil, dar foarte frumos si intens. Dupa spectacol, am ramas marcat de interpretarea unica a lui Alin. Acest balerin are o plasticitate, o eleganta, dar si o forta iesite din comun, care pe mine ma transpun mereu in lumea aceea minunata a miscarii si a personajului interpretat de el. Ca sa ii "fur" ideea Mirunei Mitrofan, nu am intalnit alt balerin care sa exprime asa multe sentimente si sa imi inspire mie atatea trairi si emotii.
Astept cu nerabdare cat mai multe spectacole de acest gen, in care sa il vad pe Alin Gheorghiu si dupa care sa stau 3 saptamani cu acele emotii in suflet.

Amintiri, amintiri, amintiri

2009-02-20T11:54:00.003+02:00

Stau si ma gandesc cum eram acum 2-3 ani. Eram inca in liceu, mai oamenilor! Inca in LICEU! Eram cu totii niste nebuni si zapaciti! Dar era asa frumos. Ne certam, ne mai si injuram... Dar eram cu totii impreuna. Intr-adevar, acolo mi-am facut cei mai buni prieteni. Si sunt sigur ca sunt oameni pe care ii voi purta in inima mereu, toata viata. Acolo, mi-am cunoscut "surioarele" (3 la numar), acolo mi-am cunoscut cea mai buna prietena, care imi este si partenera de suflet, de inima (intelegeti voi!), acolo am facut cele mai mari nebunii (nu atatea cate ar fi trebuit sa faca un elev de liceu care se repsecta, dar destule). Domne', a fost frumos! Mai si chiuleam din cand in cand cu totii sa mergem in parc (ma rog, unii....). Am luat si toata gama de note... Ce mai, vremurile bune alea au fost! Poate am avut si noroc de un colectiv de oameni simpatici... Cine stie?!

Miha si Diana.... Eheee... ce zapaciti puteam fi... ne-am si certat, ne-am imapcat, ca doar asa sunt fratii, nu? Si, dupa aia, intr-a 12-a, Mia, my new "sister"! Si cu ea ce nebunii faceam! Ce sa mai zic de excursia aia in Croatia. Cu profa de franceza, doamna Moldovan (la care tinem cu totii, chiar daca nu ne dam seama).... Am fost in orasul ala, al carui nume nu il pot scrie aici. Acolo mi-am facut unele dintre cele mai bune prietene... Acolo am cunoscut-o pe Liutza. Ma rog, nu intru in detalii... Cine cunoaste, stie! Au fost unele din cele mai frumoase momente de pana acum.

Am scris ce si cat am simtit. Cine stie mai mult, stie! Cine nu, sa nu incerce sa afle. Pentru ca nu va putea.

Lansare de carte Candid Stoica-"Acele lucruri aiuritoare care se petrec in spatele scenei"

2009-02-18T12:42:00.002+02:00

Salutari tuturor! :) Ce mai faceti voi? Eu sunt bine. Alergatura multa, ce mai! O sa ma intrebati de ce! Pentru ca fac parte din asociatia ADSUM si din partea acesteia, a Cenaclului de Seara si a Editurii ZIP am fost in divers locuri pentru a imparti invitatii pentru un eveniment foarte insemnat ce va avea loc vinerea aceasta, 20 februarie 2009, la ora 16, in foaierul Teatrului de Comedie din Bucuresti. De fapt, postez toate aceste lucruri pentru a va invita pe oricare dintre voi care doresc la lansarea volumului "Acele lucruri aiuritoare care se petrec in spatele scenei" a actorului Candid Stoica. Este vorba despre 18 ani inchinati scenei romanesti, cu toate succesele si insuccesele ei, si cu toate piedicile puse de regimul trecut. Este o carte foarte interesanta, pe care v-o recomand cu caldura. Veniti sa vedeti despre ce este vorba. Nu o sa regretati, va promit, deoarece puteti sa va intalniti cu mari invitati, personalitati ale teatrului, literaturii si culturii romanesti.

Salutari si sa ne auzim cu bine!

Tudorica

Criticam, criticam.... ca sa traim: Experienta esuata

2009-02-15T11:59:00.000+02:00

Criticam, criticam.... ca sa traim: Experienta esuata

I need something

2009-02-14T14:59:00.002+02:00

I am desperate for love. I need it! Don't you dare look that way at me! Don't you dare question me! It's a normal and usual thing for a man to feel the need for love. I want to be loved. I am sick and tired of only loving others. You knew that every time I looked at you! Still, you never offered me anything. I was the fool. I gave you my soul on a golden platter. You deceived and tricked my heart. You're no better than the tyrant of I-don't-know-what-country. You only want to receive! Give. Give. Give. Remember that.

Every time I used to fall from my head, my heart was like a soft pillow on which I fell. The heart is always softer and stupid. Think, think, think. Don't just listen to your heart, because you just might get killed. Or at least the bird inside you may be murdered. I often feel ITS wings growing, and IT wanting to fly away from inside my chest. I often have to restrain IT. Otherwise, my ghost would be haunting you forever. And, although I hate you with all my brain, I love you with all my heart. Believe and live. Believe and leave. What might the difference be? I think often that this is what you feel about us.

But I was wrong, as usual. My friend, you don't have the right to live. You don't have any rights, actually! You're a scoundrel, a bastard! I always told myself that. And I never listen to me. It's so hard and painful to run in the open air. But I have to try. I have to let my bird within fly free. Otherwise, IT might suffocate.

Please, listen to ITS fluttering of wings. Please, love IT. IT needs this! Don't suffocate IT! I need this. Don't suffocate me.

"Molto, gran' impressione...intr-o soarea la teatru", de Romulus Vulpescu

2009-02-14T14:50:00.003+02:00

Salutari tuturor. Sper ca ati avut o zi buna pana acum. Eu da. Ma rog, asa si asa. Va anunt ca diseara, la TNB, sala Mare, are loc reprezentatia comediei "Molto, gran' impressione....intr-o soarea la teatru", de Romulus Vulpescu, dupa texte de Matei Millo, Costache Facca si Costache Caragiale (unchiul lui nenea Iancu). Spectacolul se bucura de o distributie numai cu nume mari: Mircea Albulescu, Ileana Stana-Ionescu, Monica Davidescu, Ileana Olteanu, Ilinca Goia, Silviu Biris, Armand Calota, Magda Catone, Tomi Cristin si multi, multi altii. Regia este semnata de actorul Dan Tudor, care a si initiat proiectul "Teatru nou cu piese vechi", in care se inscrie aceasta piesa, impreuna cu comedia lui Alecsandri "Sanziana si Pepelea". Trupa de actori este asemenatoare in ambele piese, cu mici diferente. Se pare ca domnul Dan Tudor are o colaborare foarte stransa si buna cu acesti actori, majoritatea dintre ei tineri. Astept sa vad piesa si o sa va impartasesc cat de curand parerile si impresiile mele.

Hai, salut! O zi frumoasa!

Hairspray

2009-02-12T22:46:00.002+02:00

Hey! Am revenit. De ce asa repede? Hmm... Pai, tocmai am terminat de urmarit un film. Cred ca il stie majoritatea dintre voi: musicalul "Hairspray". E prima data cand il vad. Ce sa va zic? Am fost impresionat de costume si coregrafie. Dansuri grele, dar frumoase si interesante. Miscari ample, mai ales in scena de la sfarsit, de pe platoul de filmare. Am vazut acolo cativa baieti facand niste sarituri de-ti sta mintea in loc. La fel si fetele. Muzica.... da.... frumoasa. Antrenanta e mai degraba cuvantul potrivit. Evident, fiin in anii '60, e rock'n'roll. Dupa parerea mea, putin cam monotona coloana sonora. Dar, nah! E rock de la un cap la altul. Un moment de blues si unul de jazz, gen "Chicago". Una peste alta, muzica e foarte OK. Acum actorii. Ca si dupa "Mamma Mia!", imi vine sa zic: "As vrea sa-i vad si pe actorii romani facand de toate, cum fac si cei din musicalurile americane: sa cante, sa danseze, sa faca acrobatii si sa si joace ca-lumea!". Din pacate, la noi, chiar daca avem artisti talentati, nu se vede. Nu li se da deloc ocazia sa isi puna in valoare toate calitatile. In afara de "Chicago", la TNB si de cateva musicaluri la Opereta, nimic! Nici macar filme de specialitate. Eh, asta e... Ca romanu'! John Travolta face un rol de milioane, interpretand-o pe mama lui Tracy. Omul asta, desi are 60 de ani, canta, danseaza... E extraordinar. :) Si fata, Nikki Blonsky, care isi face debutul in acest film este super. Ce sa mai zic de Michelle Pfeiffer sau de Christopher Walken?! Si cea care m-a incantat cel mai mult cu vocea ei, mai ales, a fost Queen Latifah. La fel de buna ca si in "Chicago". Vizionati "Hairspray". Merita. Si pentru muzica, si pentru coregrafie, si pentru ansamblu. Si pentru distractie.

Noapte buna tuturor! Sa ne auzim si/sau vedem cu bine!

Experienta esuata

2009-02-12T14:03:00.002+02:00

Nu am apucat inca sa postez lucruri despre experienta mea din Marea Britanie. Dar, uite, ca acum, la indemnul unui prieten, m-am hotarat sa impartasesc si altora ce am trait in Anglia. Multa lume, cand se duce acolo se asteapta sa gaseasca totul roz, frumos si linistit. Mare greseala! Asa mi s-a spus si mie cand am plecat acolo: "O sa iti gasesti de lucru imediat!"; "Vai, da' ce frumoasa e tara aia, numai cu oameni cumsecade!". Ce pot sa fac acum altceva decat sa rad?! Pentru ca acum, vazand ce e pe acolo, imi dau seama ca nu e deloc cum se spune si cum se zice!

Nu vreau sa par negativist. De fapt, nici nu o sa fiu. O sa va zic cum a fost totul. Si pozitiv si negativ. Totul.

In primul rand, tara este una foarte frumoasa. Asta asa e. E o tara-muzeu. Ai ce vizita. Presupun ca asta stiti si voi. :) Si aici vorbesc mai ales de Londra, unde am tot fost de vreo 5-6 ori. Macar de orasul asta sa fi profitat si eu. Pai, nu? Hai sa va zic ce se poate vedea in Londra, desi sunt sigur ca si voi cunoasteti orasul, cel putin din carti sau de la televizor. Mai intai si mai intai este Turnul Londrei (The Tower of London), ce sa zic? Frumos loc, dar si terifiant. Dupa aia, sunt pietele publice: Trafalgar Square, Buckingham Square si multe altele. Big Ben, Westminster Abbey si, bineinteles, locul pe care l-am frecventat cel mai des, Covent Garden, unde este Teatrul Regald de Opera.

Acum, oraselul in care am stat nu este la fel de cunoscut ca si capitala, dar are si el partea lui de celebritate: ma refer la Canterbury. Centrul religios al Marii Britanii, locul unde Sf Augustin a venit, pentru a crestina tara. Si este, de asemenea, si sediul arhiepiscopului de Canterbury. Asa, sa revin la subiect.

1. Cand am ajuns acolo, am fost primiti frumos, e adevarat.

2. Ca sa ne angajam a trebuit sa asteptam aproape 3 luni pentru un permis de munca, pentru ca romanii si bulgarii au restrictii la lucru.

3. Am avut ghinionul sa nu pot sta in campus si am nimerit intr-o gazda. Nu cred ca toate gazdele sunt ca asta, dar la mine a fost groaznic. Femeia in casa careia am stat zicea ca e profesoara de liceu. Pai asa profa, mai bine lipsa. Parca era avida de bani. Vroia mereu mai multi si mai multi. In ciuda conditiilor din casa, care erau mizerabile: stateam cu un student columbian care nu spala niciodata dupa el, mirosea de traznea si ce sa va mai zic?! Iar camera in care stateam era cat o cutie de chibrituri, dar plateam aceeasi suma pe care o plateau si ceilalti chiriasi, cu camere mult mai mari.

4. Desi am incercat sa ma integrez intre colegii englezi, nu am reusit prea multe. Aveam cateva colege de treaba, englezoaice, dar majoritatea pareau destul de retrase fata de romani.

5. Se pare ca majoritatea britanicilor au multe pareri preconcepute despre est-europeni.

Partile frumoase le-am mentionat la inceput. V-am zis astea ca sa nu va lasati pacaliti de nimic din ce vi se spune de lauda despre Marea Britanie. Nu e o tara urata, dar nici nu umbla caini cu covrigi in coada.

Hai, servus tuturor!

Seara la Opera din Bucuresti

2009-02-12T09:52:00.002+02:00

Lume, lume, iata-ma-s! Ce sa va mai zic? Pai, am fost aseara la opera. La opera din Bucuresti, evident. A fost Rigoletto, de Verdi, cu Alexandru Agache, in rolul titular. In rolul ducelui de Mantua a fost Robert Nagy, Gilda-Mihaela Stanciu, Sparafucile-Horia Sandu si Maddalena-Oana Andra. Ce pot sa zic? A fost un spectacol interesant. Chiar daca nu la fel de reusit ca altele. Dar prezenta maestrului Agache a fost binevenita. Chiar daca nu a avut o seara foarte buna, a fost un Rigoletto foarte bun. Mihaela Stanciu, ca de obicei, a fost o foarte buna Gilda si, de data asta, la finalul actului 3, nu a mai luat acuta (care, de altfel, nici nu a fost scrisa), care de obicei creeaza probleme. Robert Nagy a fost, tot asa, foarte bun in rolul Ducelui. Ce mai, una peste alta, un spectacol foarte bun. In sfarsit, un spectacol bun la Opera din Bucuresti... Ca pana acum rareori am mai vazut... Sunt cateva care merita. Si cativa artisti care merita. Dar ce pacat ca sunt prea putini. :(

Societate si cultura

2009-02-11T22:42:00.002+02:00

Educatia azi

2009-02-11T22:41:00.003+02:00

27 august

Tomorrow is another day

Margaret Mitchell, in finalul celebrului sau roman, "Pe Aripile Vantului" spunea acest lucru. Multe persoane din ziua de azi (profi, parint, bla bla bla) ne invata (ce cuvant urat) ca nu e bine sa lasam pe maine ce putem face azi. Am i right or am I right? :)) Da, asta auzim mereu in timpul educatiei noastre. Dar autoarea acestui roman stia ea ce stia, altfel nu si-ar fi incheiat singura ei opera literara cu asa o fraza, menita sa ramana celebra.

Eu, unul, m-am cam plictisit de atatea conventii ale educatiei. Nu zic ca nu e bine sa fim educati. Nu despre asta vorbesc, ci despre faptul ca suntem prea cicaliti cu anumite aspecte ale asa-zisei "educatii", care nu sunt, de fapt, decat niste conventii si traditii uneori ridicole si depasite. Cineva mi-a zis odata ca e frumos sa ne invata copiii sa respecte anumite reguli. De acord, atata timp cat aceste reguli nu intrec masura bunului simt sau nu devin ridicole. Spre exemplu: exista unele familii care pastreaza "ritualul" servirii meselor impreuna. Imi pare rau, oameni buni, ca trebuie sa va deschid ochii, dar, daca inca nu ati observat, suntem deja in secolul 21, SECOLUL VITEZEI. Nu zic sa nu ne respectam familia. Ba putem chiar sa mancam impreuna toti in weekend. Dar in timpul saptamanii fiecare membru al familiei vine la ore diferite. De ce trebuie sa ne asteptam unii pe altii, cand organismul ne cere sa il hranim?! Ma rog, asta e deja un subiect clasat.

Ar mai fi unele absurditati pe care ni le impune scoala. Again, a lot of nonsense. Dar atat pentru seara asta. E deja 23:30. Maine plec in Delta.... o sa fie ceva unic... sper.... cred. Ne mai auzim in zilele urmatoare.

Parere

2009-02-11T22:41:00.001+02:00

1 septembrie

Delta, un vis posibil... pe cale de disparitie....

Mda... Ieri seara m-am intors dupa un mini-sejur de 3 zile in Delta Dunarii. Prima oara in viata mea cand am vizitat si eu Delta. Ce pot spune?! Intr-adevar, a fost o experienta unica si foarte frumoasa. Dar si trista, in acelasi timp. Asa cum stiti, peisajele sunt superbe si foarte interesante, in acelasi timp. Se pot observa cele mai diverse specii de pasari, din intreaga lume, aproape. Dar pe langa ratele si cormoranii pe care ii vezi plutind pe suprafata stralucitoare a apei, mai vezi si o minunata sticla de 2L de Bergenbier.

Asta ca sa dau doar un exemplu. Bineinteles, ca si braconajul este la mare respect in aceasta zona. Desi se stie ca pelicanii, spre exemplu, sunt pe cale de disparitie, persoanele fara simt practic, fara bun simt, dar, mai ales, fara suflet, vaneaza aceste pasari maiestuase si elegante fara cap.

O mica harta a Deltei Dunarii

Am vazut o gramada de mesaje in Delta, cum ar fi: "Daca vedeti un braconier, sunati le policier!". Sau: "Apa trece, gunoaiele si nesimtitii raman!". Si intr-adevar, nesimtiti nici nu se duc si nici nu se simt. Lasa acceasta rezervatie mondiala a biosferei sa se prapadeasca si sa se duca, nu pe apa Dunarii, pe "apa sambetei". Nicio remuscare nu se observa la aceste "gunoaie" de oameni care nu stiu sa pretuiasca adevaratele valori ale tarii noastre. Asa ca, pe buna dreptate, sunt din ce in ce mai putini cei care ne privesc cu simpatie. Peste tot pe unde trecem, lasa in urma dezastru. Pana si in propia noastra tara.

Nu inteleg comportamentul acestor oameni. O fi de vina, probabil, si fostul regim comunist, care i-a indobitocit si indoctrinat pe majoritatea romanilor. Dar, orisicat, exista tari foste comuniste in care situatia este alta. Dar despre acest subiect, mai tarziu.

A consemnat Tudor

Delta, un vis posibil

Poezie...nu e de Ilie

2009-02-11T22:40:00.000+02:00

Declaratie de Dragoste

Postez acum si aici declaratia de dragoste pe care un foarte bun prieten i-a facut-o frumoasei lui iubite! Mi-a povestit prietenul asta al meu ca, desi fata la care tine atat de mult este foarte departe ca distanta, este foarte aproape, ba chiar se confunda cu inima lui, cu sufletul lui. L-am intrebat eu pe prietenul meu cum crede ca va face fata atata timp la asa mare distanta fizica. "Impotriva dragostei nu exista bariere, leac sau distanta!", mi-a zis el. Ce inseamna iubirea asta mare! Va doresc tuturor sa o simtiti, pentru ca este o binecuvantare de la Dumnezeu. Este cel mai frumos lucru care i se poate intampla unui om. Credeti-ma pe cuvant. Si daca nu ma credeti, incercati! Haideti, oameni buni! Va invit sa iubiti! Sa fim mai buni.

Canta, iubire! Canta, libertate!

Simt ca picioarele mi se inmoaie

Cu fiecare gand care imi zboara in cautarea Ei.

Camera este impregnata de mirosul Ei zbuciumat.

Suferinta nu exista; cu fiecare picatura sorbita,

Ma inec in placerea de a fi cunoscut-o.

Vreau sa ma pot juca toata ziua

Cu cuvintele ei moi si parfumate.

Cred ca betia mea provine din inima Ei

Frumoasa, mare, incapatoare.

Dorinta Ei de a-si iscali in inima mea cuvintele

A dat roade: acum vad numai vorbele-i.

Copiii nostrii alearga in interiorul capului meu.

Poate sunt doar niste fumuri albastre si timide.

Plecand usor din calea Ei, i-am facut loc.

I-am daruit libertatea de a simti focul mistuitor

Pe care si eu, demult, l-am simtit in sange.

Un foc spaniol ce ma arde mereu.

Inima mea a fugit si nu o mai pot aduce inapoi.

S-a dus vremea mea.

Acum altcineva canta si se joaca in betia simturilor.

Canta, Frumoasa mea! Canta cum numai tu stii!

Cantecul Tau sa ne farmece pe toti; acum esti libera.

Acum sunt liber…

Piesa la Bulandra

2009-02-11T22:39:00.002+02:00

Invitatie la Realitate

Invitaţie la realitate

Motto: “Îţi spun, nu ştiu care e viitorul meu. Nici măcar nu ştiu ce îmi doresc de la viaţă!” (Biff Loman, Actul 1, “Moartea unui comis-voiajor”)

Arthur Miller s-a născut la New York, în 1915. Tatăl său, care era austriac, a venit în Statele Unite, ţara tuturor posibilităţilor, şi a dus o viaţă prosperă lucrând ca producător de îmbrăcăminte. Din cauza crizei financiare din 1929, Miller a trebuit să îşi plătească singur studiile superioare, pentru că familia fusese ruinată.

Printre cele mai de succes piese de teatru scrise de Arthur Miller se numără “Toţi fiii mei” (“All My Sons”-1947), “Moartea unui comis-voiajor” (“Death of a Salesman”-1949), “Vrăjitoarele din Salem” (“The Crucible”-1953) şi “Vedere de pe pod” (“A View from the Bridge”-1955).

Deşi drama “Moartea unui comis-voiajor” a avut premiera în 1949, Miller a început lucrul la piesă la vârsta de 17 ani. Autorul a trăit şi a făcut cunoştinţă cu lumea personajului principal, Willy Loman, în anii 1920, când familia sa a fost nevoită să se mute din apartamentul lor spaţios de lângă Central Park într-o căsuţă sărăcăcioasă din Midwood. Se pare că personajul Willy este inspirat dintr-o persoană reală, o rudă a familiei Miller, Many Newman, un comis-voiajor tipic, aflat într-o competiţie continuă, uneori chiar şi cu cei doi fii ai săi, Buddy şi Abby. De aici, probabil autorul s-a inspirat pentru creearea celor doi fii ai lui Willy, Biff şi Happy.

În stagiunea 2007-2008, Teatrul Bulandra a readus în atenţia publicului bucureştean una din capodoperele teatrului american contemporan, “Moartea unui comis-voiajor” de Arthur Miller. Pentru acest proiect, Alexandru (Ducu) Darie, directorul teatrului, a apelat la o echipă artistică de primă calitate. Vorbim aici de Felix Alexa, care semnează regia, lighting design-ul şi ilustraţia muzicală a spectacolului, Doina Levintza, ale cărui costume le imbracă actorii-personaje şi, bineînţeles, trupa de artişti care au dat viaţă dramei milleriene.

În dificilul rol al lui Willy Loman, îl regăsim pe Victor Rebengiuc, care, cu mulţi ani în urmă, a interpretat în aceeaşi piesă rolul lui Biff Loman, fiul lui Willy. Domnul Rebengiuc reuşeşte să redea foarte bine întreaga suferinţă a comis-voiajorului măcinat de anii de călătorie şi de insuccesele cauzate de înaintarea în vârstă. Prin jocul lui Victor Rebengiuc, descoperim un om chinuit de propriile amintiri mai fericite sau mai puţin fericite, un om ajuns la vârsta de 60 de ani fără să fi realizat nimic important în viaţă. Jocul actorului conferă personajului dramatism, dar şi umor, mai ales în scenele cu personajul Femeia, cea cu care şi-a înşelat soţia într-o călătorie de afaceri.

Mariana Mihuţ, partenera de viaţă a lui Victor Rebengiuc, îi dă viaţă Lindei Loman, soţia lui Willy. Linda este o femeie docilă, i-a fost şi îi este credincioasă lui Willy. Mariana Mihuţ este o doamnă a scenei româneşti şi ştie să arate acest lucru în creionarea rolului Lindei. Avem în faţa ochilor nu numai o soţie şi o mamă, ci şi o femeie constientă că soţul ei se prăbuşeşte încet şi care se vede neputincioasă în faţa destinului bărbatului pe care îl iubeşte. Mariana Mihuţ redă toate aceste stări contradictorii, de iubire de mamă, de neîncredere şi neputinţă, cu fineţe şi talent.

Ca orice spectacol, şi “Moartea unui comis-voiajor” are câteva puncte slabe. Nu putem pretinde niciunei montări să atingă perfecţiunea, căci aşa, cum am mai exista noi, criticii teatrali? În rolul lui Biff Loman a fost distribuit tânărul Şerban Pavlu. Actorul se achită de datorie acceptabil. Însă momentele de tensiune dintre Biff şi Willy devin, din cauza exagerărilor şi urletelor lui Şerban Pavlu, simple scene, artistul nereuşind să creioneze foarte bine stările interioare ale personajului său. Marius Chivu este celălalt fiu al comis-voiajorului. Rolul poate fi ofertant pentru un actor tânăr, un rol capabil să îi pună în valoare calităţile dramatice. Însă nici Marius Chivu nu duce până la capăt jocul. Happy Loman este un bărbat ajuns la 30 de ani, obsedat de femei, crede că a realizat ceva în viaţă, în realitate fiind doar un ratat. Marius Chivu nu reuşeşte să pună în valoare decât latura comică şi de Don Juan a personajului. Nu vedem, însă, la el acel dramatism, când trebuie să realizeze că s-a ratat.

De remarcat sunt Claudiu Stănescu, în rolul fratelui înstărit şi plecat în Africa al lui Willy, Dana Dogaru în rolul Femeii, rol comic, pe care actriţa îl realizează cu conştiinciozitate şi talent, precum şi Dan Aştilean, care îl interpretează pe Howard, şeful lipsit de scrupule al comis-voiajorului.

Regia spectacolului este interesantă. Felix Alexa respectă, în linii mari, spaţiul indicat de Miller, cu câteva modificări. Scenografia, aparţinând lui Mihai Păcurar, este simplă, dar sugestivă, recreând o căsuţă sărăcăcioasă dintr-o mahala new-yorkeză.

Privit în ansamblu, spectacolul “Moartea unui comis-voiajor” de la sala Izvor a Teatrului Bulandra este unul reuşit. Şi să nu uităm că aduce în prim-plan probleme social valabile şi atunci şi acum şi întotdeauna: realizarea în viaţă a unui om, mass-media şi publicitatea care ne sufocă, urbanismul care distruge tradiţiile, diferenţa de clase, precum şi veşnicul conflict dintre generaţii. Trebuie, de asemenea să îi fim recunoscători lui Alexandru Darie că a adus în atenţia publicului una dintre marile piese ale teatrului contemporan, avându-i în distribuţie pe doi actori demni de toată stimă şi laudă: Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ.

Semnează pentru public, Tudor Sicomaş. Vă invit la teatru.

2009-02-11T22:39:00.001+02:00

Comentariu de tot hazu'...luat de pe net

2009-02-11T22:38:00.000+02:00

1 februarie

"Trei luni de senzatie"-comentariu literar de... tot rasu'

"Trei luni de senzatii" de Florin Peste

Comentariu literar

Inca din primele versuri, autorul plaseaza actiunea intr-un mediu feeric.

Ce miracol si ce vraja
Stau cu gagica pe plaja

Prin folosirea cuvintelor miracol si vraja, poetul ne trimite intr-o lume magica, interzisa muritorilor de rand. Efectul este completat de plasarea celor doi protagonisti pe plaja cu trimitere directa la infinitul marii, care ar putea sugera si iubirea nesfarsita, dar si eternitatea. Nisipul ne duce cu gandul la scurgerea timpului, autorul reusind astfel sa imbine prin folosirea unui singur cuvant, atat infinitul cat si perenul.

In urmatoarele doua versuri, poetul doreste sa impace relativa bipolaritate dintre infinit si peren.

Am chef de distractie
3 luni de senzatie

Constient de clipa fermecata pe care o traieste, autorul isi avertizeaza ascultatorul (cititorul) ca iubirea nesfarsita, dragostea profunda, infinitultul, alfa si omega, arde intens, asemeni razelor unei zile insorite de vara, comprimandu-se in "3 luni de senzatie". Necuprinsul este asfel incadrat in limite foarte bine delimitate - trei luni.. iar profunzimea sentimentelor umane imbraca forma senzatiilor.

Iubirea magica nu are suisuri sau coborasuri. Asa cum spune si poetul, cuvintele de ordine in cazul unei asemenea iubiri sunt cheful si distractia alaturi de gagiu sau gagica.

Folosirea cuvintelor nu este deloc intamplatoare. Elementele de argou: gagiul, gagica vin sa sugereze faptul ca cel care vorbeste este un om asemeni noua, care insa, conform preceptului biblic, si-a pus in valoare, talantii, reusind sa patrunda intr-o lume de vis.

A doua strofa a cÃ¢ntecului descrie opulenta de care se bucura eroul.

Dau o cheie la mertan

S- am plecat pe litoral
Mi-am pus plinul de benzina
Si in dreapta o blondina

Mertan-ul face trimitere la stilul de viata al marilor padisahi. Folosirea expresiei plinul de benzina nu este deloc intamplatoare. Ea ilustreaza verticalitatea convingerilor personajului principal. El nu opereaza cu jumatati de masura. Totul sau nimic pare a fi deviza dupa care se conduce.

Notiunea plin, are si un sens metaforic. Ea prezinta maturitatea dragostei dintre cei doi, care tind spre perfectiune. Acest lucru este confirmat si de termenii cu care este descrisa marea iubirea a personajului nostru. Fata cu care se iubeste eroul principal nu este o fata oarecare. Ea este o blondina - simbol al frumusetii feminine, asezate la dreapta barbatului. Afirmatia este intarita in versul al doilea din cea de a treia strofa.

Am mertanul de mult timp
Si-o blondina prototip
E a mea numai a mea
Si-mi petrec vara cu ea

Hiperbola "blondina prototip" descrie in profunzime calitatile greu de egalat ale iubitei, ea fiind o fiinta unica. Prin folosirea unui termen tehnic pentru a-si descrie iubita ca "prototip" autorul ne reaminteste ca dragostea lui este asemeni tinuturilor exotice, fascinante dar inca neexplorate in profunzime, afirmatia fiind intarita si de plasarea povestii in anotimpul de vara.

Ultima strofa descrie actul de iubire dintre cei doi. in primele doua versuri, ne este prezentata atmosfera care domneste intre indracostiti.

Marea neagra e calduta
Blonda-i sexy si finuta

Iubirea se consuma in apa calda a marii. Cristalinul marii descrie sentimentele celor doi iar caldura apei descrie relatia dintre ei. Dragostea dintre cei doi este imuna la scurgerea timpului

Ziua stau cu ea la soare
Noaptea o scot la plimbare

Succesiunea zi noapte nu poate perturba trairile profunde alte tinerilor indragostiti, dar autorul lasa o portita de iesire din aceasta idila aproape perfecta. Folosirea termenului "noaptea" din ultimul vers avertizeaza cititorul ca totul poate fi perfectibil, chiar si iubirea, iar daca peste iubirea dintre cei doi s-ar lasa intunericul, eroul va trece si peste acest obstacol. Este vorba doar de 3 luni de distractie.

Poem

2009-02-11T22:37:00.000+02:00

Oglinda Retrospectiva

Va prezint in cele ce urmeaza o poezie scrisa de mine. Sper sa nu va ingrozeasca prea tare. Stiu ca pare a fi in genul lui Bacovia. Dar, credeti-ma, nu asta am vrut sa arat. Mie, personal, nu prea imi place Bacovia. Este o poezie scrisa intr-un moment mai delicat si dificil pentru mine. Au fost cuvinte gasite imediat, la indemana. Ce imi aparea in minte, scriam. Asta a iesit. Voi sunteti judecatorii. Voi sa imi spuneti cum vi se pare.

Oglinda retrospectiva

Cand stau si ma gandesc

La ce viata aveam,

O oglinda imi apare in fata.

Ce poate spune imaginea rasturnata de viata?

Sa ne jucam rolurile e tot ce stim;

Dar si ele ne sunt conduse.

De ce?

Pentru Flori nu exista decat albine,

Pentru Pasari nu exista decat feline,

Pentru Om exista dusmanii si Moartea.

Nu pot vedea calea de scapare.

Moartea ne asteapta dupa fiecare colt,

Cu gheare de gheata ne inhata ca un vultur

Avid de carne macra. Sangele imi ingheata,

Venele mi se crispeaza, cand cu ochi insangerati

O vad venind ca un tigru insetat si turbat.

S-a repezit deja asupra mea.

Va vorbesc de Dincolo.

Am murit de zece ori, fara sa mai sper

Ca Invierea ma va ajunge si pe mine.

Unde statea un crin, sta-acum un craniu despicat

Morbid asezat langa o pisica mumificata de Timp.

Luna apare incet din apele involburate ale Oceanului

Si se lasa infuriata peste satele incaruntite de Ceas.

Orele au trecut pe nesimtite pe langa fiicele Regelui.

Am crezut ca aici voi uita, dar Aminitirile sunt mai puternice

Decat Uitarea Cea din Urma.

Am crezut ca Dincolo e usor,

Minciuna insa ma cuprinde iar.

Am uitat cum e sa respiri aerul curat al Marii Dinlauntru.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac.

I-auzi Ceasul care trece peste mine.

Ma uit din nou in Oglinda Lumii si ma vad

Os trecut de Vreme si inverzit de lacrimi nevarsate de Oameni.

Lacrimi monstruoase, creaturi intunecate.

Vis. Realitate. Afirmare. Esec.

Alb. Negru. Lumina. Intuneric.

Rau. Bine. Frumos. Urat.

Cate cuvinte. Si totusi, numai cuvinte.

Nimic mai mult. Desi opuse, sunt cuvinte.

Si ma trezesc dintr-un cosmar vremelnic al Vietii de Apoi.

M-am hotarat sa ma vand Satanei pe un pret de nimic.

Nici doi bani nu face corpul omenesc.

Satana ne pretuieste doar sufletele. Un premiu.

Al doilea Faust. Cred ca innebunesc in celula mea.

Retras in coltul apusean, ma gandesc la Lume.

Cand stau si ma gandesc

La ce viata aveam,

O Oglinda imi apare in fata.

Ce poate spune imaginea rasturnata de viata?

………………………………………………

Ne intrebam mereu, mereu, mereu, mereu, mereu…….

Madama Butterfly....la Bucuresti

2009-02-11T16:20:00.000+02:00

“Madama Butterfly” la Bucureşti

Tragedie japoneză în trei acte

Libretul de Luigi Illica şi Giuseppe Giacosa

Muzica: Giacomo Puccini

La Opera Naţională din Bucureşti puteţi vedea în repertoriu diverse titluri. În ultimul timp, mai ales, această instituţie şi-a tot mărit numărul de titluri într-un ritm alarmant. După unele păreri, se pare că ar fi cam prea multe pentru aşa o operă mică. Însă, din fericire, cu toate că repertoriul este unul stufos, există multe montări de calitate. Printre preferatele publicului (şi asta se vede din numărul de spectatori de la anumite spectacole) se numără: “La Traviata”, “Rigoletto” şi “Macbeth” de Giuseppe Verdi, “Tosca”, “La Boheme” şi “Madama Butterfly” de Giacomo Puccini.

În data de 5 februarie 2009, a avut loc prima reprezentaţie cu “Madama Butterfly” din acest an calendaristic. Din distribuţie au făcut parte Madeleine Pascu, în rolul Cio-cio-san (Madame Butterfly, rolul titular), Gabriel Năstase, în rolul B.F. Pinkerton, Sidonia Nica, în rolul Suzuki şi Vicenţiu Ţăranu în rolul Sharpless.

Sala operei nu a fost arhiplină, însă trebuie să ţinem cont ca a fost o zi în timpul săptămânii, aşa că nu putem să criticăm acest fapt. Nu pot decât să apreciez faptul că până şi într-o zi de lucru văd atâta lume la operă.

Madeleine Pascu, în rolul Cio-cio-san a avut o evoluţie bună, dar nu excelentă. Probabil că “nu era in voce”, după cum este vorba între artiştii lirici. De altfel, doamne Pascu este una dintre sopranele de valoare ale primei scene lirice bucureştene. Însă, trebuie să mărturisesc că in acea seară, vocea a cam lăsat loc şi de mai bine. Având un glas generos şi puternic (a cântat în “Cavalleria Rusticana”, de Mascagni, în “Manon Lescaut”, de Puccini şi în “Macbeth”, de Verdi) poate aborda cu uşurinţă multe roluri principale de soprană dramatică, cum a şi făcut-o. Ca performanţă vocală, în Cio-cio-san a fost cam stridentă în unele pasaje, iar în altele nu se auzea mai deloc, şi aici mă refer la registrul grav (aici de vină este şi dirijorul cu orchestra). Ca apariţie scenică, Madeleine Pascu a fost destul de bine aleasă, cu toate că personajul nu are mai mult de 15 ani în primul act şi 18 ani în următoarele două. Dar, din acest punct de vedere, nu poate exista vreun argument pro sau contra, deoarece este foarte greu de găsit o soprană cu voce potrivită pentru Butterfly şi să aibă şi datele scenice necesare. În ansamblu, doamna Pascu a fost o bună Cio-cio-san.

Partenerul dumneaei a fost tenorul Gabriel Năstase, un veteran al Operei din Bucureşti. Rolul Pinkerton nu este la fel de ofertant ca celelalte roluri de tenor din creaţia pucciniană, cum sunt Rodolfo, din Boema sau Des Grieux, din Manon Lescaut. Însă este, totuşi, un rol destul de dificil şi tenorul care se încumetă să îl abordeze trebuie să aibă o voce puternică. Gabriel Năstase, în ciuda onorabilei vârste pe care o are, a reuşit, ca de fiecare dată să încânte publicul bucureştean cu forţa vocii dumnealui. Deşi nu mai este la vârsta personajului Pinkerton, deci nu mai este atât de credibil ca apariţie, a putut să ducă un întreg spectacol de aproape trei ore fără probleme şi efort, făcând şi faţă partiturii dificile.

În celelalte două roluri secundare, Sharpless, consulul Statelor Unite, şi Suzuki, camerista şi confidenta lui Cio-cio-san, au fost distribuiţi cu nu prea multă inspiraţie Vicenţiu Ţăranu, respective Sidonia Nica. Baritonul Vicenţiu Ţăranu nu este deloc potrivit ca voce pentru repertoriul puccinian, care este foarte greu si are, de obicei, orchestraţie puternică. Vocea dumnealui este prea mică pentru asemenea roluri. Aceeaşi greşeală, zic eu, s-a făcut la distribuirea acestui cântăreţ în rolul lui Lescaut, din Manon Lescaut de acelaşi compozitor. Domnul Ţăranu ar trebui să se limiteze la roluri de belcanto (şi nici acolo toate), mozartiene şi de operă franceză, pe care le face extrem de bine. Şi mezzo-soprana Sidonia Nica a avut o prestaţie destul de slabă in seara respectivă. Chiar şi Suzuki, care nu este un rol principal (nici măcar nu are o arie), dar participă foarte mult la ansambluri şi are un duet foarte frumos cu Butterfly in al doilea act, trebuie să deţină un glas puternic, cu care să acopere acompaniamentul orchestrei. Însă şi de aceasta dată, alegerea nu a fost una inspirată. Se pare că de multe ori la Opera din Bucureşti se fac distribuiri în roluri într-un mod negândit. Ca să nu menţionez alte criterii de alegere a cântăreţilor.

Dirijorul şi orchestra, după cum am mai spus şi mai sus, nu au fost deloc la înălţimea aşteptărilor spectatorilor. Deşi, la sfârşit, maestrul Cernat a primit ropote de aplauze, prestaţia lui la pupitru a lăsat de dorit. Orchestra a cântat mult prea tare pentru vocile cântăreţilor, care abia dacă se mai auzeau. Plus că cei din primele rânduri puteau auzi niste zgomote foarte ciudate venite dinspre dirijor, sunete ce provocau un discomfort puternic, deoarece atrăgeau atenţia de la ceea ce se întâmpla pe scenă.

În final, nu pot spune că “Madama Butterfly” din data de 5 februarie 2009 de la Opera Naţională din Bucureşti a fost rău. A fost chiar un spectacol bun, comparând cu calitatea altor spectacole de operă din România din ultimul timp.

Haideţi la operă! Semnează pentru publicul cititor, Tudor Sicomaş!